Sau cînd AntareSFest are unele efecte secundare benefice (cel puțin din punctul meu de vedere). Ediția de anul acesta are efecte și în ce privește textele nu doar în ce privește plăcerea de a vizita Brașovul.
*
Mașinile se mișcau cu viteză mare pe străzile largi ale orașului. Cursa nebună începuse cu mai mult de o oră în urmă și nu părea să se termine prea curînd. Roțile ce scrîșneau la contact cu asfaltul în fiecare curbă erau întrecute doar de mugetul motoarelor termice turate la maxim iar oamenii din clădirile pe lîngă care treceau le auzeau sosind cu mult înainte ca grupul de mașini să ajungă în zonă. Aproape pe fiecare stradă erau cîțiva locatari care ieșeau pe balcoane și strigau în urma șoferilor, furioși de zgomotul infernal la ora mică din noapte, în timp ce alții aruncau în mașini cu ouă și roșii pregătite din timp.
Cursele erau în întregime ilegale și se repetau noapte de noapte cam la aceeași oră. Ăsta era un motiv întemeiat pentru ca poliția să ia măsuri însă nimeni nu știa în timp util punctul de plecare, traseul sau destinația pentru a interveni. Mai ales că bruiajul constant pe care mașinile îl produceau afecta sistemul de urmărire al străzilor din toată zona iar viteza mare cu care se mișcau era suficientă pentru a trece prin orice blocaj pe care autoritățile locale l-ar pune.
Uneori porneau 30 de mașini de curse însă de obicei erau doar vreo 20-25. La destinație ajungeau cel mult 5 sau 6 autovehicule, restul fiind obligate să renunțe la cursă din cauza coliziunilor repetate cu elementele din peisaj, devenind la rîndul lor peisaj, sau din cauza întîlnirilor ocazionale cu polițiștii postați prin cîte o intersecție. Oricît de bună era protecția atașată cursei nu puteau exclude șansa întîlnirii cu forțele de ordine, cu toate efectele negative pe care-l aduceau șoferilor un asemenea eveniment.
Mitch participa constant la aceste curse de aproape 3 ani și jumătate. Doar la cîteva dintre ele absentase, din motive ce nu ținuseră de el, însă asta nu-i afectase recordul personal: era cel mai bun șofer din toată țara. Doar cîțiva alți competitori se ridicaseră deasupra tuturor celorlați însă erau prea departe de el în clasament pentru a-și face griji. Acum însă Mitch era preocupat doar de cei doi șoferi ce se țineau pe urmele sale, cît pe ce să-l întreacă. Unul era ceva mai agresiv, un mod special de agresivitate care-l făcea să intre în depășiri riscante unde nu prea avea loc și cu siguranță nu avea nici vizibilitate. A trebuit să încetinească de cîteva ori pentru a nu intra într-o coliziune care i-ar fi scos pe amîndoi din joc și le-ar fi distrus nu doar mașinile ci și șansele de cîștig.
Atenția pe care o acorda spre cei doi șoferi din apropiere îl făcu pe Mitch să treacă cu vedere unul dintre semnalele consolei: fluctuațiile de tensiune ce apăruseră îi puneau în pericol cursa. Semnalul galben de avertisment se făcu roșu și începu să-i clipească insistent în zona de periferie a razei vizuale însă Mitch îl ignoră. Asta se dovedi a fi o greșeală pentru că consola încetă să-i funcționeze după cîteva secunde, tocmai cînd prelua din nou conducerea grupului de mașini ce se deplasa cu viteză prin metropola în care-și petrecea timpul jumătate din populația globului.
Mașina se dezintegră prima în ciuda țipătului frustrat al șoferului, peisajul din jur dispăru cîteva fracțiuni de secunde mai tîrziu. Mitch începu să protesteze agitîndu-se și țipînd de zor, cît se poate de furios, iar unul dintre picioarele sale lovi consola care-l conecta la rețea și smulse cîteva cabluri.
*
Cele cîteva fire care-i atingeau gîtul înainte de a intra în casca întinsă pe tot scalpul tuns la zero erau lipicioase din cauza transpirației. Tuburile care-i umpleau stomacul cu lichide nutritive și apă îl făcură să tresară speriat – punctul de intrare în organism părea să fie bine sigilat, aseptic, însă era prea straniu pentru Mitch pentru a sta liniștit văzîndu-l. Încercă să le scoată dar nu avea putere suficientă în brațe. Tubul ce-i pompa aerul în plămîni ieși automat cînd sistemul de care era atașat realiză că bărbatul respira singur. Scutecul care-i fusese pus pentru a colecta urina și fecalele părea să fie acolo de mult timp, luni sau chiar ani, însă părea să fie de genul scutecelor făcute special ca să reziste.
Un sunet strident dar deloc supărător începu să se audă în toată încăperea cînd se întoarse privească în jurul lui. Cele 30 de paturi erau așezate în cerc în jurul unui dulap transparent și plin de cabluri din zona centrală iar Mitch ocupa unul dintre ele. Restul erau ocupate de oameni de vîrste diferite și aparținînd ambelor sexe, iar figurile lor i se păreau oarecum familiare – îi întilnise undeva dar nu știa cînd și unde. De-abia după un timp, aproape două minute, începu să-i recunoască surprins pe participanții obișnuiți la cursele de mașini – o parte dintre ei pentru că de-a lungul timpului se tot schimbaseră. Odinioară le știuse numele și aflase o grămadă de lucruri despre acei oameni, acum însă era bucuros că le recunoștea fețele. Un minut mai tîrziu, de parcă memoria îi revenea treptat, își aduse aminte de intervenția anterioară prin care trecuse: un grup de oameni fusese aplecat asupra lui, trăgînd de el, împingîndu-i pieptul, împungîndu-l cu tot felul de ace și aplicîndu-i pe corp senzori. Tot ce era înainte de asta era o nebuloasă și nu credea că avea să-și aducă vreodată aminte de perioada aia.
- Ai trecut printr-un accident de mașină care ți-a afectat serios creierul.
O siluetă de femeie tînără apăruse între el și dulapul central. Purta o haină albă de parcă ar fi fost o asistentă medicală însă era mult prea transparentă pentru a fi o ființă vie.
- Ești o hologramă, așa-i? întrebă Mitch încă îndoindu-se de informațiile pe care i le furniza memoria.
- Da. Hologramă generată de Inteligența Artificială a acestui salon.
- Poți să întrerupi sunetul ăsta? Nu cred că va mai reacționa cineva la el dacă n-au apărut pînă acum.
Alarma se opri dar fluidele care îi fuseseră furnizate după trezire continuau să-i intre în corp prin tuburile ce-l hrăniseră pînă recent.
- Oamenii au decis că-mi pot face treaba foarte bine și fără intervenția lor. Nu ești în pericol imediat.
- Cum am ajuns aici?
- Toți cei de aici au supraviețuit unor accidente auto cu sechele foarte grave. Sînt în viață dar conectați la aparate. Aici încercăm să vă recuperăm creierele cu ajutorul unor simulări foarte stimulante.
- De asta participăm la curse auto în fiecare noapte.
- Participați la multe alte simulări dar pe astea ți le amintești foarte bine pentru că-s cele care vă implică cel mai mult.
- O fi așa și cred că ai dreptate. Sînt treaz dar nu mă simt eu însumi.
- E normal să fii așa, încă mai ai nevoie de tratament.
- Alte simulări?
- Și o grămadă de alte curse de mașini, din ce în ce mai dificile. Orașe noi, peisaje diverse. Dar nu este ceva rău, îmi poți fi de ajutor.
- Cum?
- Poți să-i ajuți și pe restul să revină la realitate.
- Nu mai știu ce este aia. O să fie greu.
- Eu voi fi mereu aici pentru a-ți arăta calea.
Mitch era prea obosit ca să-i răspundă. Dădu din cap aprobator: era gata să se reîntoarcă în lumea virtuală.
*
Grupul de șoferi de curse se adunase în fața mașinii distruse a lui Mitch. Erau triști, îl considerau mort după ce fusese aruncat din vehiculul care se răsturnase de cîteva ori înainte de a se izbi de o casă și a începe să ardă. Tocmai de aia au fost surprinși să-l vadă apărînd de după clădire cu mîinile în buzunare, fără nici o zgîrietură, de parcă ieșise la o plimbare relaxantă de după-amiază.
- Băieți și fete, vreau să vă prezint un joc nou. N-avem în el mașini de curse dar senzațiile de acolo le întrec cu mult cele pe care le simțim aici.
- Zău? N-ai cum să găsești un asemenea joc. Cursele astea sînt stimulentul maxim pe care-l putem obține în lumea asta insipidă.
- Lasă glumele, nu există un asemenea joc.
- Ba da. El există și vi-l pot arăta oricînd.
- Nici măcar cursele de avioane sau nave cosmice nu se apropie ca excitație de ceea ce simțim aici. Știm, le-am încercat pe toate.
- Zău? Cine a dezvoltat jocul ăsta și cum se numește?
- Nu știu cine l-a dezvoltat, nimeni nu știe.
- Acum ești de-a dreptul absurd. Nu există joc care să nu fi fost dezvoltat de cineva.
- Pînă și lumea în care trăim cu toții a fost creată de cineva, o știe toată lumea. Mark Zuckerberg a patentat-o acum mai mult de un secol.
- Jocul ăsta există înainte de lume. În afara ei.
- Ce, mă? Nu există nimic în afara lumii. Doar neantul.
- Există Realitatea.
- Ce-i aia și cu ce se mănîncă?
- N-am auzit niciodată de conceptul ăsta.
- Pare un cuvînt inventat.
Căutările pe Google pe care jucătorii le-au inițiat în următoarele secunde au dat zero rezultate. Realitatea nu există, le tot spunea motorul de căutare.
- Nu ne mai aburi, mai bine spune-ne cum ai supraviețuit accidentului ăsta nasol. E un miracol.
- Simplu: am evadat de aici în realitate și apoi m-am întors pentru voi.
- Bine, nu ne spune. Dar să știi că îmi vreau revanșa.
Mitch își privi adversarul cu atenție. Acesta se așezase la mai puțin de un metru în fața lui și continua să-l provoace fixîndu-l cu privirea. Pentru prima oară Mitch îl privi cu simpatie – adversarul său din curse era, probabil, cel care va reveni primul în realitate. Avea să-l ajute să facă asta răspunzîndu-i la provocări de fiecare dată cînd va avea ocazia.
- O ai. Mîine noapte. Să fii acolo, tu și restul mototolilor care încearcă să ne calce pe urme.
Undeva în fundal sirenele poliției se apropiau de ei. Întîrzierea era binevenită iar Mitch suspecta că Inteligența Artificială aranjase asta tocmai pentru a le da timp să facă un nou plan de bătaie. Grupul se răspîndi repede în toate părțile înainte ca mașinile virtuale cu girofar să ajungă la ei.
