Dincolo de zîmbetul pe care cu siguranță vi l-a provocat imaginea alăturată, vocile pe care le auziți doar voi sînt un simptom care este privit de obicei cu frică sau suspiciune, considerate a fi haotice, un semn clar de boală mentală. Nu? Pe de altă parte, o vo rbă spusă pe jumătate în glumă și pe jumătate în serios spune că nu e grav să vorbești singur, dar situația sănătății mintale se schimbă dramatic în momentul în care începi să-ți răspunzi singur. ... și nu e vorba de repetarea vreunui rol sau a unei discuții importante înainte de a avea loc (unii oameni mai au obiceiul ăsta: să se pregătească din timp pentru o întîlnire importantă, la care nu știu cum vor reacționa sau cum îi vor face față).
Pe de altă parte, în cele mai multe situații atunci cînd auzi voci imaginare ești privit cu frică și suspiciune, ajungi să fii considerat o persoană haotică și bolnavă. Dar acest lucru se schimbă treptat, deși unii sînt reticenți la schimbare: oamenii încep încetișor să accepte că auzitul de voci este o experiență umană care nu poate fi redusă doar la condiția de simptom al unei boli mentale. Activitățile mai multor persoane (precum cei din Intervoice: The International Hearing Voices Network sau a Eleanorei Longen, care anul trecut la TED și-a povestit propria recuperare după diagnosticul psihiatric care a demoralizat-o) indică posibilitatea ca oamenii care trăiesc zilnic cu așa ceva să-și unească vocile pentru a se face auziți.
Mișcarea la care participă și ea spre înțelegerea mai bună a auzului de voci din partea publicului larg a fost susținută și de un interes crescut a cercetătorilor pentru problemele pe care le ridică. în ultimii ani academicieni din mai multe domenii, precum psihologie, medicină, filozofie, neuroștiințele cognitive, antropologie și teologie (creștinii-s oarecum în temă cu așa ceva, și mesajele trimise de zeul lor inexistent anumitor oameni) au abordat subiectul, considerîndu-l ca o experiență umană complexă, diversă și bogată, una care oferă posibilități numeroase de cercetare științifică.
De exemplu, o idee la modă este că vocile sînt de multe ori provocate de o traumă sau de un necaz, mai ales dacă a fost o experiență a copilăriei. Această perspectivă, adoptată de multe persoane care aud voci imaginare, a fost confirmată de o serie de dovezi științifice. Dar de ce traumele copilăriei duc la experiența halucinațiilor verbale, mulți ani mai tîrziu? Unele investigații recente sugerează că acest mecanism ar putea furniza informații intime despre memoria traumatică și modul în care conflictele din viața reală se materializează în voci prin intermediul disocierii (un răspuns psihologic defensiv la traume prin care gîndurile, emoțiile și amintirile se ”deconectează” unul de celălalt). Iar pe această cale, auzitul unor voci inexistente, invită la explorarea modului în care reprezentarea propriei persoane este generată și menținută.