Versurile poeziei sînt preluate de aici.
Mihai Eminescu - Speranța
Cum mîngîie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul îsi afla în sînu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Precum calatorul, prin munti ratacind,
Prin umbra padurii cei dese,
La slaba lumina ce-o vede lucind
Alearga purtat ca de vînt
Din noaptea padurii de iese:
Asa si speranta - c-un licur usor,
Cu slaba-i lumina palinda -
Anima-nc-o data tremîndul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Si unde o vede s-avînta.
La cel ce în carcere plînge amar
Si blestema cerul si soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Facînd sa-i apara în negru talar
A lumii par?nimfa - moartea.
Si maicii ce strînge pruncutu-i la sîn,
Privirea de lacrime plina,
Vazînd cum geniile mortii se-nclin
Pe fruntea-i copila cu spasmuri si chin,
Speranta durerea i-alina.
Caci vede surîsu-i de gratie plin
Si uita pericolul mare,
L-apleaca mai dulce la sînu-i de crin
Si fata-i umbreste cu par ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.
Asa marinarii, pe mare umblînd,
Izbiti de talazuri, furtune,
Izbiti de orcanul ghetos si urlînd,
Speranta îi face de uita de vînt,
Si spera la timpuri mai bune.
Asa virtuosii murind nu desper,
Speranta-a lor frunte-nsenina,
Speranta cea dulce de plata în cer,
Si face de uita de-a mortii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchina.
Cum mîngîie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristete, durere si lacrimi, amor
Azilul îsi afla în sînu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
