Bocancii alunecară pe pămîntul umed parcă căutînd un sprijin solid care nu era pe nicăieri, au început să se miște cu o violență crescîndă, încercînd să oprească alunecarea în groapa plină cu apă și nămol. Dar n-au reușit, iar omul se prăbuși pe fund cu un pleosc înfundat. Cîteva înjurături se făcură imediat auzite, scăpate involuntar sub imboldul unei enervări pe care tînărul nu și-o putea înfrîna, prilej cu care alți cîțiva bocanci alergară spre marginea gropii.
Rîsetele zgomotoase ale proprietarilor bocancilor nu întîrziară prea mult.
- Ce faci, mă Gigele, acolo? Crezi că avem timp de odihnă? Hai la treabă pînă nu vine ploaia... din nou.
Cîteva minute mai tîrziu grupul de tineri, odată reuniți după ce primul reuși cu greutate să treacă de margine, se îndepărtară de groapa pe care o adînciseră în ultimele zile, lăsînd în urmă amprentele bocancilor și găleților pe care aprope le tîrau după ei în noroiul gros. Sub hainele groase, impermeabile, murdari din cap pînă în picioare erau cu toții obosiți și morocănoși: fusese o iarnă aiurea, cu momente de căldură și cer senin alternate cu ger și ninsori sau ploaie. Sau combinații de elemente naturale care au dat peste cap ritmul biologic al tuturor, chiar și al orășenilor de două parale rămași la căldurică, acasă.
Ceva mai departe, într-o parte protejată a dealului la poalele căruia se aflau, cîteva corturi erau înșirate pe marginea unui pîrîu. Probabil că nu era prea indicat să fie așezate atît de aproape de stîncile masivului alăturat, aproape la umbra lor, dar era ceva ce Sergiu nu putea controla: nu alesese el poziția. Cineva a vrut să aibă cît mai aproape dealul din spatele lor și clădirea ruinată de pe el, aproape ignorînd niște măsuri mai bune de protecție.
Tînărul se opri lîngă cursul de apă rece, într-o tentativă pe care o știa zadarnică de a se curăța pe haine. Cu siguranță avea nevoie de un furtun și apă fierbinte sub presiune, o rutină a ultimei săptămîni, pentru a elimina tot noroiul rece pe care-l simțea în toți porii, dar nimeni nu avea să-l condamne pentru că încerca să scape de mizeria de pe mănuși, palme și bagajul cărat. Ar fi preferat să stea la căldură în casă, prin cămin sau la bibliotecă ca să învețe pentru examene, dar nu... nu se putea... trebuiau să fie aici. Cu cîteva zile în urmă o clădire istorică pierdută printre munți, un conac vechi de cîteva secole, fusese prins într-o alunecare de teren, iar printre arheologii aduși să încerse să recupereze cîte ceva și, mai apoi, să facă descărcarea de sarcină arheologică, se aflau și ei... Un grup de studenți cărora li s-a găsit ceva de făcut decît "banalele" examene. Nimic neobișnuit, și trebuiau să accepte dacă vroiau o notă mare. Și, mai ales, dacă vroiau să promoveze facultatea.
- Crezi că mai poate fi refăcut ceva? se auzi o voce din spatele lui.
- Te referi la reconstrucția clădirii? îi răspunse alta. Nici gînd. Tot ce putem face este să luăm tot ce mai poate fi luat și să lăsă vremea să-și facă de cap cu restul.
- Nu-s bani nici măcar pentru lucrurile de bază, cu atît mai puțin pentru... asta, comentă altcineva.
Tocmai de aceea fuseseră preferați ei: pentru că era mai ușor să dai note ceva mai mari decît bani. O știau prea bine: dacă poți să faci o descărcare arheologică sau o explorare doar cu cheltuiala minimă, pe mîncare și echipamente, și niște note date din pix Universitatea nu avea cum să refuze așa ceva. Era iarnă? Nici o problemă! Studenții erau tineri, cea mai mare parte, capabili să reziste condițiilor vitrege! Mai ales că armata devenise opțională cu un deceniu în urmă, iar disciplinarea asta le va fi de ajutor mai tîrziu. Deși nici experiența cîștigată nu era deloc de aruncat.
Comentariile muriră în scurt timp, odată cu valurile pe care creatorii lor le provocară cînd intrară cu bocancii pînă aproape la genunchi în pîrîu să se spele. încă murdar, dar ceva mai puțin murdar mai devreme, Sergiu se îndreptă cît era de lung și-și privi colegii pe care îi domina cu înălțimea lui, chiar și pe aceea rămași în picioare, prea obosiți pentru a comenta ceva. în asemenea momente se simțea precum un jefuitor de morminte, unul mizerabil din cap pînă în picioare. Fără un cuvînt, obosit, își luă găleata plină ochi cu noroi și o colecție de obiecte murdare pe care trebuia să le curețe și se îndreptă spre podul improvizat care urma să-i ducă de cealaltă parte a pîrîului, la adăpostul la fel de improvizat, dar cald și uscat, al corturilor.
Cel mai apropiat sat era la vreo doi kilometri depărtare, în zilele senine puteai desluși printre stînci, dincolo de formațiunile muntoase alăturate, cîteva case. De asemenea, mai erau cîteva sate de jur împrejur, pe văile alăturate. Cel puțin așa le spuneau hărțile electronice de pe internet. Oricît de mult și-ar fi dorit, era absurd să coboare de fiecare dată în vale pentru o baie fierbinte... iar acum tot ce putea spera era un duș cel mult călduț și refugiul unui sac de dormit aproape bine încălzit.
Un pic mai tîrziu, printre șiroaiele de apă care se scurgeau peste ei și materialele aduse de la casa părăsită, o exclamație de durere se făcu auzită: cineva alunecase, trăgînd după el cîteva plante nu prea înalte. Tînărul alunecă și se rostogoli, apoi alunecă din nou pînă la baza pantei abrupte, fără ca plantele de care se agățase să-l oprească prea mult. Pe el și cele două găleți în care adunase pămînt aproape înghețat și cîteva obiecte din care vroiau să filtreze artefactele epocii medievale.
- Ce naiba e asta!?!? reuși Călin să întrebe printre înjurăturile adresate vremii neprielnice și cîtorva dintre profesorii responsabili pentru mutarea lor acolo.
- Lasă asta. Spune-mi repede ce te doare.
- Totul mă doare, îl opri Călin. Dacă nu e înghețat deja atunci doare. Dar lasă-mă acum, cred că am găsit ceva.
- Pare o monedă, spuse cineva de alături, Ba nu, sînt mai multe. Și o cutie.
Lăsară baltă toate gălețile și conținutul lor și se adunară la cîțiva metri de baza pantei, în jurul descoperirii întîmplătoare. Alunecînd și împiedicîndu-se, abia ținîndu-se pe picioare din cauza solului îmbibat cu apă care ceda din cauza greutății, grupul de tineri au îndepărtat rapid plantele din jurul obiectelor acaparatoare a atenției colective.
- Cît de vechi credeți că sînt?
- Foarte vechi. Uită-te la cutie... e bine fixată într-un zid crăpat, are o mulțime de crăpături și urme de uzură.
- Nu m-ar mira să fie din perioada romană. Dar va trebui să le analizăm mai în detaliu înainte să putem da un verdict final.
- Ä‚știa nu-s cosoni?
- Nu. Dar înțeleg de ce te-ai gîndit la ei... cam seamănă.
- N-au cum să fie. Nu știu nici o monedă care să conțină un profil pe o parte și un text pe cealaltă.
- Text? Ce fel de text?
- Nu-mi dau seama. Par să fie literele Be și Te. De la ce vine nu știu.
- Literele BeTe, spuse cineva căzut pe gînduri. Ciudat.
- Băi, haideți să nu mai stăm aici, opri Sergiu discuțiile și părerile - îi era prea frig și prea silă ca să mai stea sub cerul ce se întuneca rapid. Adunați totul într-un loc și haideți la corturi. Dacă nu putem lua totul cu noi va trebui să facem încă un drum și pentru restul.
Aproape o jumătate de oră mai tîrziu, nu foarte dornici de a se spăla de mizerie, încă foarte preocupați de noua descoperire, tinerii arheologi se adunaseră în jurul unui cort în care fuseseră adunate monedele și conținutul cutiei. După ce aflat cu o oarecare surpriză, nu tocmai plăcută, că ceea ce părea a fi doar o simplă cutie avea de fapt dimensiunile unei lădițe dintr-un material pe care nu-l puteau identifica, au trebuit să adune în cîteva găleți conținutul care se împrăștiase printr-o spărtură măricică. Adică o grămăjoară de monezi, aparent din argint, și cîteva foițe subțiri din același material.
- Pare să fie lemn, dar e al dracului de vechi. Mai mult de o mie de ani... Orice bucată de lemn ar fi trebuit să putrezească demult. Mai ales că era în pămînt.
- Nu și dacă-l tratezi chimic.
- Pe vremea aia?
- Da, chiar și pe vremea aia. Nu te gîndi la tratamentul tehnologic pe care-l facem în perioada modernă... în evul mediu era mult mai empiric decît acum.
Lîngă ei, alții curățau monede, mirîndu-se cu voce tare de ce vedeau:
- Hei, nu e un singur profil. Sînt două!
- Doi oameni sărutîndu-se!
Era prima oară cînd vedeau un sărut pasional surprins pe o monedă veche, aproape antică. Iar finețea detaliilor au transmis emoție printre cei de față.
- Chiar, cît de vechi crezi că sînt?
- Vreo două mii de ani, se auzi de undeva, din spate, o voce întretăiată de rîsete puternice.
Surprinși, toți se întoarseră spre Alexandra. Aceasta luase cîteva dintre foițele de argint și începuse să le studieze după o curățare atentă. Acum rîdea în hohote, incapabilă să-și ascundă șocul.
- Cum adică ”vreo două mii de ani”? se auzi o întrebare curioasă.
- Am reușit să traduc cîteva dintre scrisoricile astea de dragoste, spuse tînăra, cu vocea întretăiată.
- Scrisori de dragoste?
- Nici măcat atît... niște note pe care le-ar scrie orice adolescentă din perioada noastră. Una amorezată de un fustangiu cunoscut în tot tîrgul... Aici ar putea fi cel puțin vreo două duzini de note din astea.
- Explică.
- Păi toate încep la fel... exact aceleași cuvinte introductive... "Dragul BeTe, cel care sărută fete".
- Dragul BT? DRAGUL BeTe?! Dragobete?!?! Astea-s monedele lui Dragobete?
- Da. Probabil casa de pe deal e cuibușorul lui de nebunii, în care aducea fetele din satele din-prejur... sau a fost construită și reconstruită în mod repetat, de-a lungul mileniilor, pe fundația acelei case căzute în ruină. Clădirea în sine s-a schimbat, întreg peisajul s-a schimbat, dar utilitatea pe care i-au dat-o oamenii nu.
- Futu-i! exclamă cineva, parțial șocat, parțial indignat.
- Chiar așa, exclamă cineva, iar rîsetele se extinseră.
