Dincolo de realitate

Dacă cineva ar privi în aceste momente orașul de deasupra, de la o oarecare înălțime care să-i permită atît o imagine în ansamblu și cel puțin o parte a detaliilor, și ar reuși să vadă prin întunericul nopții și fumul des, ar observa cu ușurință clădirile în ruine, cadavre solitare alături de grămezi de moloz și obiecte aruncate pe străzi. în unele locuri, deasupra rămășițelor unor foste clădiri se ridică șuioare de fum care se răspîndesc rapid deasupra întregului oraș. Urmele de cauciucuri care porneau spre toate direcțiile și rămășițe de mașini arse răspîndite prin oraș și pe o rază de cîțiva kilometri în jurul lui indicau faptul că oamenii încercaseră să părăsească în grabă orașul dar că nimeni nu a ajuns prea departe.

Parcă tocmai trecuse o furtună sau un război prin zonă... dar nici o furtună sau vreo altă catastrofă naturală nu fusese responsabilă de distrugerea acestui oraș.

Prin acest peisaj dezolant, un om trecea clătinîndu-se și împiedicîndu-se de obiectele de pe jos. Se rezemă de un zid care odată ar fi putut aparține unei case și aruncă o privire disperată în jur.

- Cum au putut să se întîmple toate acestea? se întrebă el în gînd. O întreagă lume distrusă doar din cauza ...

- Hei!!! E cineva viu pe aici?! urlă el cu disperare vizibilă în glas.

Așteptă un timp în speranța unui răspuns, dar acesta nu sosi. Nici nu se aștepta să sosească, părea singurul om viu în perimetrul fostului oraș.

- Nu are nici o importanță, rosti el, de data aceasta cu voce normală dar foarte răgușită. Toți sînt morți... Toți oamenii sînt morți! urlă el.

Omul mai făcu cîțiva pași îndepărtîndu-se de zid, apoi se împiedică de un morman de gunoaie și se prăbuși peste acesta.

- Şi au murit din cauza mea... , murmură el, apoi, ghemuindu-se, își prinse picioarele cu brațele și începu să plîngă.

Iar amintirile i-au răsărit din toate colțurile memoriei...

Două zile mai devreme. Spitalul Județean, Camera de Urgențe 2.

Ziua începuse destul de rău, cu un accident de autocar pe șoseaua națională – știrile au fost difuzate ore în șir la radio și TV – iar răniții au început să sosească grămadă. Operațiile au ținut cam toată ziua, și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, un accident de mașină care s-a extins în lanț i-a urmat. Alte victime, alte ore petrecute în sala de operații. într-un cuvînt, o zi plină.

- Fir-ar să fie și lumea asta..., nu se putu el abține să nu comenteze el. Accidentele s-au ținut unul după altul în ultima perioadă: avioanele cad ca muștele, oamenii mor în fiecare zi în urma accidentelor de mașină, iar acum asta ...

Din fericire nu-i auzi nimeni revolta, se mulțumi să și-o exprime în gînd și se aplecă din nou asupra pacientului, în cele din urmă acesta avea să se încăpățîneze și să moară cu toate încercările lui și ale celorlalți de a-l determina să-și schimbe părerea.

Ora 6:59 p.m.

Martin se îndrepta spre camera de gardă – mai avea un minut înainte de a i se termina tura dar în cel mai bun caz va mai trece ceva timp înainte de a se pregăti să plece – cînd pagerul începu să-i țîrîie în buzunarul halatului. Prevedea o nouă problemă, iar destinul – deși doctorul nu credea în destin, cum nu crede nici acum, cînd rămăsese singur – îi dovedi că nu se înșelase. Era chemat de urgență în sala de operații numărul 4, preabunul și mai tînărul său prieten și coleg, doctorul Ionescu avea nevoie de el.

- Tocmai am terminat o tură dublă, bombăni doctorul aruncînd o privire în jur.

Instinctiv căuta cu privirea în jur pe cineva suficient de experimentat care l-ar fi putut ajuta pe Ionescu, dar nu era nici unul dintre ei în hol. Parcă era o încununare a unei zile nereușite.

- Nu poate să se descurce singur nici măcar cu un pacient? murmură el grăbindu-se spre sala de operație numărul 4.

Iar din acel moment destinul lui, acel curs al vieții lui care nu depinde exclusiv de factorii interni și în care doctorul nu crede deloc, ei bine, destinul i se schimbă ireversibil luînd o turnură pe care nimeni, cu atît mai puțin el, nu avea cum să o prevadă.

Iancu Ionescu (Dublu I după cum îi mai spunea Martin și un cerc restrîns de prieteni comuni) era un doctor tînăr, nu terminase de prea mult timp rezidențiatul, transferat la urgențe de la chirurgie de numai două luni și care îi fusese atribuit lui în grijă pentru acomodare. Acest lucru a avut un oarecare succes în domeniul muncii îmbunătățindu-i între anumite limite performanțele celui transferat, dar a mai avut și un efect secundar care îi implica pe amîndoi. Munca grea din camera de urgențe – mai ales din momentele ca acesta în care își cereau reciproc ajutorul – și vîrsta apropiată i-au unit și în ciuda timpului scurt de cînd Ionescu venise acolo au devenit prieteni destul de buni.

Martin se dezinfectă cu rapiditatea dată numai de experiență, își puse mănușile și intră.

- în sfîrșit, ai ajuns. Ţi-a trebuie prea mult...

- Credeam că s-a terminat seria celor din accidente, îl întrerupse noul sosit.

- Şi noi, dar acesta era unul din ultimii, îi răspunse o asistentă.

- Mă îndoiesc că este un accidentat, spuse și Ionescu.

- Sper că ai avut un motiv suficient de bun ca să mă chemi, Iancule, se apropie Martin de masa de operație.

- Aruncă o privire, îl invită acesta.

- Cînd a sosit? întrebă Martin.

- L-am adus înăuntru acum 6 minute, dar nu știu cît timp a stat afară. în nebunia ultimelor ore este de-a dreptul imposibil să...

- Am înțeles. Altceva?

- Atît. L-am stabilizat în timp ce am trimis după tine. Ce zici?

Doctorul proaspăt intrat nu-i trebui prea mult să se pună în temă:

- A pierdut mult sînge datorită rănilor interne cauzate de rupturile coastelor, cel puțin una i-a perforat plămînul drept, și probabil a rupturii ficatului. Arsuri pe aproximativ 80% din suprafața corpului, nu va supraviețui, și încă ceva...

Doctorul remarcă în fișă o rană în partea stîngă a torsului descrisă ambiguu, se aplecă deasupra ei.

- Nu are nici o traumă cranio-cerebrală, îl completă Ionescu. De fapt nu are nici o problemă cu capul mai puțin cîteva vînătăi care se vor vindeca în curînd și cîțiva dinți rupți.

- Aceasta, arătă Martin spre rană, a fost cauzată de ceva ce nu am mai întîlnit pînă acum.

Rana pe care o indicase era foarte adîncă, se putea vedea ușor asta, dar Martin era sigur – în măsura în care îi permiteau condițiile curente – că nu atinsese nici unul dintre organele vitale. îndepărtă cu grijă pielea arsă de pe margini ceea ce îi permise să arunce o privire înăuntru unde totul era cauterizat, fără nici o picătură de sînge. Rana avea o formă aproape circulară, era puțin mai jos de coaste, începea în zona abdomenului și se părea că se prelungește prin interiorul corpului pînă spre ficat fără să-l atingă însă. Cel mai interesant lucru era lipsa sîngelui, în mod normal un om cu o asemenea rană ar fi trebuit să intre în șoc și să moară în mai puțin de o oră din cauza hemoragiei. Şi ca și cum nu ar fi de ajuns, marginea interioară a rănii iradia un fel de energie luminoasă de culoare albastru-electric pe care doctorul nu păru să o observe cu toată atenția pe care o îndreptase rănii.

- Unghiul de penetrare, adîncimea și zona rănii arată parcă ar fi fost înjunghiat, remarcă Martin. Cauterizarea rănii arată de parcă ar fi fost înjunghiat cu un cuțit înroșit în foc... sau a intrat în contact cu o rază laser. Dă-mi o lupă, se adresă cuiva de lîngă el.

Asistenta se execută și îndreptă și îi redirecționă o lampă pentru a cuprinde mai bine rana. Doctorii se aplecară asupra zonei intens luminate, dar numai Martin își spuse gîndurile cu voce tare:

- Nu se vede nici o arsură mai importantă la nivelul exterior, arsura provocată de cauterizare pare să aibă aceeași grosime pe toată suprafața rănii, nu se vă rupturi la nivelul țesuturilor, deci cuțitul cauterizat iese din discuție. De asemenea orice obiect tăios și înroșit în foc.

Făcu o pauză, ca pentru efect, dar doar pentru a se uita mai bine, apoi continuă:

- Cum spuneam, rana poate fi cauzată de o rază laser, dar nu văd decît locul unde a intrat. Nu există nici o ieșire prin spate. Ați făcut vreo radiografie a rănii?

- Toate radiografiile sînt aici, îi arătă Ionescu un panou luminat. Nu există nimic înăuntru, nici glonte ori alt obiect solid. Ce crezi că s-a întîmplat de fapt aici?

Martin vru să spună ceva, dar nu apucă. Pacientul tresări brusc, iar cei din jur se îngrămădiră în jurul lui încercînd să-l potolească. Osciloscopul care indica pînă de curînd reacțiile fizice ale pacientului începu să vuiască, parametrii schimbînd-se de la o secundă la alta. Pacientul începu să se zbată, în șoc, doctorii încercară să-l țină pe loc în timp ce Ionescu țipa la asistente după medicamente. înainte ca cineva din jur să-l poată împiedica cel de pe masa de operație își smulse masca de oxigen de pe față, nu au mai reușit în veci să i-o pună la loc.

- Trebuie să-i opriți! strigă el mai mult șuierat. Ne vor ucide pe toți.

îl prinse pe Martin de halat și, cu o forță surprinzătoare pentru condiția în care se afla – o forță surprinzătoare pentru orice om normal, dar normală pentru cineva în agonie – îl făcu să se aplece peste el pînă fețele aproape li se atinseră.

- Distruge Mașina, aparatul, șopti.

Pacientul începu să înghită în sec de parcă ar fi încercat să spună ceva dar se îneca cu propriul fluid, iar Martin, cu halatul încă prins în strînsoarea puternică a rănitului, încercă în grabă să-i facă o trahioctomie dar pacientul muri cu o privire rugătoare și foarte disperată în ochi. într-un final pieptul pacientului se lăsă moale în timp ce aerul din el ieșea cu o ultimă expirație, era mort. De parcă cineva i-ar fi cerut părerea, sunetul strident care indica încetarea bătăilor inimii începu să sune în încăpere.

- Trebuie să închizi Poarta, auzi doctorul ca o șoaptă. Altfel sînteți deja morți toți.

Martin tresări. Nimeni nu spusese nimic, cu atît mai puțin mortul... mesajul se formase direct în mintea lui. Dacă în acele momente ar fi avut tupeul și mai ales inspirația să se autodiagnosticheze ar fi știut cu siguranță că era în stare de șoc – un șoc atît de puternic că aproape în percepea fizic. Situația îl depășea cu mult. Mai întîi ziua aceea blestemată, apoi rana ciudată și în cele din urmă, de parcă nu ar fi fost de ajuns toate celelalte, chestia asta telepatică. Dacă se putea numi telepatie... individul de pe masă era deja mort.

Prinse cu putere mîna ce-i ținea încă prizonier halatul vrînd să o desfacă dar nu reuși din două motive: era prinsă foarte puternic iar corpul celui pe care-l credeau – pe care toate aparatele lor și toate cunoștințele lor medicale îl considerau – irevocabil mort era cuprins de o nouă serie de zguduituri care aproape în aruncară pe Martin pe spate. Instinctiv acesta se rezemă de... rănit – nu-i putea spune mort din simplul motiv că încă mișca –, se rezemă de marginea rănii cauterizate iar degetele resimțiră puternic căldura pe care aceasta o degaja chiar și prin mănușa chirurgicală ce se dorea să-l protejeze. își retrase mîna cu un țipăt nereținut, o retrase suficient de repede pentru a vedea strălucire ciudată în zona rănii cauterizate. Urmă o erupție de lumină albăstruie – un albastru-electric deosebit de rece – și de căldură intensă din rană, toți care se aflau în jurul mesei făcură cel puțin un pas înapoi din cauza căldurii prea puternice pentru a fi suportate. Rapid jetul de lumină umplu încăperea, iar doctorii și asistentele din încăpere trebuiră să își acopere ochii cu mîinile pentru a nu orbi.

După mai puțin de două secunde lumina se stinse iar pacientul se liniști – de data aceasta complet, nu avea sã-și mai revinã niciodatã. Doar sunetul strident care indica încetarea bătăilor inimii care continua să sune netulburat în încăpere. Parcă nimic ciudat nu se întîmplase.

Toți au încremenit. Statui umane acoperite cu albul ninsorii de praf a halatelor și pline de sîngele atît de uman, de viu și de roșu al singurei persoane prinse în nemuritoarea nemișcare a morții. Şi a tot ceea ce a fost. Iar țiuitul osciloscopului continua să-i anunțe că pacientul era mort. Au uitat de manevrele de resuscitare, de obligația de a căuta să îl readucă printre ei.

Nimeni nu îndrăznea să se apropie de rănit, adică de mort – nici acum nu le venea să creadă în ciuda evidenței absolute că era mort – pentru a-l ajuta. Orice încercare de ajutor era inutilă fie el rănit sau mort, printr-un mod inexplicabil toți știau asta. Nu se mai simțea nici o urmă din căldura intensă pe care o simțiseră cu cîteva momente mai devreme și care dispăruse în același timp și în același mod misterios ca și lumina din rană.

Abia după ce stupefacția începu să se evapore – lucru care între noi fie vorba dură ceva timp – Martin se apropie de corpul de pe masa de operație și atinse cu vîrful degetelor rana ciudată din abdomen dar și le trase repede. Rana continua să lumineze, era o lumină caldă în ciuda culorii albăstrii deosebit de reci care parcă avea rolul de a indica asemenea unui far ceva mai straniu decît putea percepe mintea lor. Era un ghem de energie adunat în interiorul rănii dar care dădea puțin pe dinafară...

în cele din urmă una dintre asistente întrerupse osciloscopul ce înregistrase odinioară bătăile inimii și indicele respirației, tăcerea fu ca un duș rece pentru toți din încăpere. Martin își privi vîrful degetelor simțind încă arsura. Mănușa fusese carbonizată pe suprafața de contact cu ghemul de energie, dar degetele erau intacte. Cu excepție durerii.

Ionescu vru să spună ceva, dar Martin i-o luă înainte:

- Vreau autopsia lui cît mai curînd posibil, spuse celor interesați să-l audă iar sunetul i se păru că seamănă în mod straniu cu lătratul unui comandat de armată.

Dar ce nu era straniu în ultimul timp?

- Mă duc dorm puțin pînă atunci, adaugă pe un ton mai normal și adresîndu-se de data aceasta colegului său, deci știi unde să mă găsești. Dacă voi reuși să adorm..., completă el în gînd deosebit de obosit.

Se îndreptă spre ușă, dar cînd ajunse în prag se întoarse și i se adresă unui Ionescu încă încremenit lîngă masa de operație, în mijlocul încăperii:

- Ai avut dreptate, mi-a trezit interesul.

Abia mai tîrziu acesta apucă să murmure ceva nedeslușit neremarcînd că colegul lui era plecat demult:

- Nu am apucat să-i dau nici un medicament!

După aproximativ o oră Ionescu se duse să-și trezească prietenul dar acesta nu dormea. Cînd tînărul doctor intră fără să bată la ușă – modul său de comportament cu cei apropiați – îl găsi stînd întins pe patul îngust din biroul personal.

- Ai reușit să dormi? întrebă sec.

- Nu.

Martin se ridică în capul oaselor. Oboseala i se simțea în voce:

- Ce mi-ai adus?

Fără să observe că cafeaua lui Ionescu era începută și doar călduță, doctorul o preluă împreună cu hîrtiile pe care acesta i le adusese. Sorbi din cafea și se strîmbă aproape din concomitent cu mai tînărul lui coleg dar nu din aceeași cauză: cafeaua era prea amară pentru gustul lui. Martin se așeză cu rapiditate pe scaunul din spatele biroului cu hîrtiile în fața lui. Deschise larg dosarul.

- Aici ai autopsia decedatului, îi spuse Ionescu. Dacă ceea ce ai văzut pînă acum ți s-a părut ciudat, asta o depășește. Apropo, poți să te servești cu niște cafea, adăugă el arătînd la cana lui Martin.

- Deci... Să vedem ce ne spune doctorul, murmură acesta absent, apoi începu să citească cu voce tare. Subiect: necunoscut, vîrsta aproximativ 27-29 ani, răni: arsuri de gradul III pe o arie de 87% din corp, 4 coaste rupte, 2 dintre acestea i-au perforat plămînul drept, hemoragie internă cauzată de ruperea ficatului, ruptură de tibie și de femur la piciorul stîng. Cauza morții este necunoscută.

- Pe mine m-ar nedumeri mai tare modul în care a reușit să vorbească... Avea plămînul perforat.

Martin rămase pe gînduri un moment, apoi tresări:

- Cum adică necunoscută?

își păstră restul gîndurilor pentru el cu un mormăit aproape amenințător. Mai trecură încă cîteva momente pînă să realizeze alt lucru surprinzător și să ridice o privire deosebit de tulburată spre mai tînărul lui coleg și prieten.

- Nu am găsit nici o referire despre rana pe care o avea cînd a murit. Cea care emana lumină și căldură, specifică el. De ce?

- Pentru că nu o mai are, îi răspunse Ionescu.

- Dar e mort. O rană nu poate dispărea așa, dintr-o dată, mai ales la un cadavru!

- Asta a dispărut. Iar pe înregistrarea video a operației nici nu apare. Nici lumina, nici rana cea stranie.

Martin se ridică în picioare și începu să se plimbe prin încăpere tulburat. După cîteva ture realiză că încă avea hîrtiile în mînă, le puse înapoi pe masă și schimbă cana cu cafea dintr-o mînă în alta. Se întoarse spre colegul său vrînd să-i spună ceva, deschise gura dar nu reuși decît să scoată un strigăt de durere: mîna în care ținea ceașca se încleștă brusc iar obiectul se sparse în zeci de bucăți care se răspîndiră pe joc. Martin ignoră petele de cafea de pe haine și se holbă uimit la degetele sale care erau acum strînse închizînd pumnul drept, apoi fața îi fu schimonosită de un rictus de durere pură.

Durerea încetă tot atît de brusc precum apăruse. Doctorul își recăpătă controlul palmei și își desfăcu pumnul, îl privi apoi pe toate părțile și încremeni. Ionescu, care se apropiase cu un salt scoase un șuierat de uimire: întreaga palmă strălucea emițînd o lumină albăstruie, un albastru-electric deosebit de rece, nu prea intens dar deosebit de familiar.

- Deci aici s-a mutat lumina din rana mortului, nu se putu abține să nu exclame Ionescu.

Orice tentativă de a răspunde unei asemenea sincerități aproape naive fu întreruptă de bătăile în ușă, cineva dorea să intre.

- Intră.

Era unul dintre îngrijitorii spitalului, un om de vreo 60 de ani cam nebărbierit și îmbrăcat cam ponosit pe care Martin îl identifică repede. Mureșan, sau domnu’ Murgu, cum i se mai spunea pe culoarele spitalului avea în atribuțiile sale întreaga aripă de est, adică cea în care se găsea morga. Atunci și acolo îl cunoscuse Martin în vremea studenției iar de atunci nimic nu se schimbase prea mult, doar că amîndoi era cu cîțiva ani mai bătrîni.

- Domnu' doctor, v-am cătat prin tot spitalul, i se adresă el lui Ionescu. Apoi mi s-a spus că vă găsesc aici.

- Cine sînteți? nu îl recunoscu acesta.

- Iancule, lasă. îl cunosc eu, este domnu’ Murgu, este îngrijitor în spital.

- Ce s-a întîmplat? întrebă Ionescu mai calm.

- Am venit să vă spun ceva, spuse acesta cu o privire speriată în jur. Pacientul dumneavoastră a dispărut.

- Care pacient, domnu’ Murgu?

întrebarea lui Martin era deosebit de calmă în ciuda curiozității aproape morbide pe care comportamentul suspect al îngrijitorului i-o trezise. Şi a unei îngrijorări vădite dar bine ascunse a cărui motive nu mai trebuie explicate.

- S-a întîmplat ceva rău. Domnu’ Murgu nu a fost niciodată atît de tulburat... speriat.

- Cel pe care l-ați adus la morgă în seara asta... și... doctorul Marcu i-a făcut autopsia... a dispărut acum cîteva minute. Domnu' Iancu, sînt speriat. Totul este prea ciudat pentru mine.

Ionescu îi aruncă o privire scurtă și semnificativă lui Martin, apoi încercă să-l liniștească pe îngrijitor. Prietenul lui continuă să asculte conversația celor doi – o poveste împleticită și deosebit de stranie dar cu elemente familiare pentru ei în lumina ultimelor ore despre o lumină care a înghițit un cadavru din morgă făcîndu-l să dispară ca și cum nu ar fi existat niciodată – dar își mută corpul pentru a-și putea studia palma dreaptă fără a fi observat de intrus. Adică de îngrijitor.

Nu mai simțea nici o durere, totul era perfect normal cu excepția luminii deja cunoscute – prea cunoscute – întinse pe ce mai mare parte interioare a palmei.

- Totul indică că ghemul de energie din rana necunoscutului a trecut pe mîna mea. Dar dacă fluxul de lumină i-a cauzat moartea, și nu spun că a făcut-o, ..., atunci eu sînt următorul.

O idee care ar fi speriat orice om normal, l-ar fi speriat și pe el dacă nu ar fi fost deja foarte curios și aproape îngrozit de ceea ce se întîmpla. La drept vorbind ideea de a muri nu îl îngrijora prea tare, nu atît cît motivul absolut necunoscut al acestei morți. Iar povestea ce se derula între ceilalți doi nu făcea nimic pentru a desluși situația.

în cele din urmă îngrijitorul plecă iar cei doi doctori își împărtășiră părerile, sau mai curînd temerile. Din fericire acest lucru nu dură prea mult, căci în ciuda faptului că erau amîndoi chirurgi remarcabili și mai ales oameni de cultură, cum se considerau ei înșiși și mai toți ceilalți, nu reușiră decît să-și mărească angoasa și toate emoțiile negative deja existente.

Se auzi o bătaie la ușă și un bărbat cam de vîrsta lor intră fără să aștepte o invitație.

- Mihai! exclamă Martin.

Cu o explozie spontană de energie el se îndreptă spre noul sosit și îl îmbrățișă. Nu scăpă prilejul pentru a-și privi palma dreaptă peste umărul celuilalt, nimic nu se schimbase.

- Bă, țîcă, credeam că ai murit!

- Zvonurile despre moartea mea au fost exagerate. Ia spune-mi, doctore, iar tînărul luă cu un gest rapid mîna lui Martin și o puse peste încheietura propriei mîini, cît mi-e pulsul?

Rîsetele destinseră nițel atmosfera dar nu complet. Martin își feri cu un gest discret palma dreaptă de privirea noului sosit și se întoarse spre Dublu I, începu să vorbească repede cu o emoție vădită:

- Iancule, dă-mi voie să-ți prezint un fost coleg de liceu, locotenentul Popa Mihai. Mihai, el este doctorul Ionescu Iancu, sau Dublu I, cum îi mai spun cei apropiați.

- Evident.

- Salut! spuse un Ionescu mirat.

- Salut!

- Măi, măi!..., exclamă Martin. Cît timp a trecut de cînd ne-am întîlnit ultima oară?... să fie vreo 4 ani. Ştii..., se întoarse spre Ionescu, pe vremuri Mihai și cu mine obișnuiam să fim buni prieteni, mai ales în liceu.

- Da, cam așa ceva..., spuse locotenentul încet. De fapt au trecut 4 ani, 6 luni, 3 săptămîni și două zile de cînd ne-am întîlnit ultima oară. Iar acum sînt căpitan.

- Nu mai spune!... iar uimirea lui Martin îi umbri pentru un moment îngrijorarea. Felicitări, adăugă simplu, era de așteptat.

- Cum se face că ai presupus că a murit? se interesă Iancu.

- Pur și simplu a dispărut pentru o perioadă iar apoi cică i-ar fi găsit corpul pe undeva prin munți. Cum știu cã îi place alpinismul… chiar credeam cã este vorba de el.

- Aș vrea să lăsăm deocamdată amintirile deoparte și să trecem la subiect, schimbă căpitanul subiectul cu o seriozitate neașteptată. Nu am venit aici pentru a te întîlni, sau cel puțin nu numai pentru a te întîlni.

Zîmbetele celor doi se stinseră.

- Bănuiam, spuse Martin serios.

- Dă-mi voie să ghicesc... ai venit din cauza unui necunoscut mort din cauze necunoscute în cursul zilei de astăzi în sala noastră de operație.

Martin se înnegură.

- Ai un coleg destul de inteligent, remarcă căpitanul.

- Şi are dreptate, nu-i așa?

Căpitanul aprobă din cap:

- Din păcate.

- Cum îl chema? întrebă dintr-o dată Martin.

- Cum?

- Dacă ai făcut atîta drum pentru a afla mai multe despre necunoscut ar trebui să știi măcar cum îl cheamă.

Popa ezită pentru moment:

- Nu știu. Asta încerc și eu să aflu...

Era gînditor și de-a dreptul sincer. Dar asta nu dură prea mult.

- Am înțeles că tu l-ai preluat cînd a sosit, se întoarse spre Ionescu cu o asemenea energie încît acestuia nu-i rămase decît să aprobe cu o mișcare a capului.

- Poți să ne dai mai multe date despre victimă? rămase Martin blocat pe un subiect. Noi nu am reușit încă să aflăm prea multe despre el.

- Bine, dar aș vrea să-mi spuneți mai întîi ceea ce s-a întîmplat cu rănitul. Apoi vă voi spune ceea ce știu eu despre el. Ce zici? se adresă lui Martin privindu-l lung.

Cei doi doctori își aruncară o privire scurtă apoi Martin începu să povestească tot ce știa „uitînd” însă să-i spună căpitanului despre lumina pe care o emana palma lui dreaptă, palmă pe care o ținea aproape de corp. Avea motive suficient de bune pentru a ține acel lucru sub tăcere. în timp ce povestea lui continua întreruptă numai de completările doctorului Ionescu, căpitanul îi asculta cu atenție nepărînd deloc impresionat.

în cele din urmă povestea ajunse la momentul dispariției cadavrului de la morgă, doar atunci căpitanul se încruntă de parcă ar fi fost ceva rău.

- Şi nu a observat nimic altceva? Siluete sau orice altceva care să explice dispariția?

- Nu, îi răspunse sec Iancu. L-am întrebat și eu acest lucru, lumina era prea puternică pentru a vedea ceva, orice ar fi fost.

- Oricum am să-i pun și eu cîteva întrebări despre acest lucru. Cum spuneai că-l cheamă? Domnu’ Murgu?

Martin aprobă din cap:

- Mã îndoiesc cã vei scoate prea multe de la el. Dacã noi nu am reușit sã o facem…

Căpitanul se ridică pregătindu-se să plece, dar Martin îl opri:

- Poți să ne spui acum mai multe despre identitatea decedatului?

- A fost găsit în zona unei explozii care a avut loc acum cîteva ore pe strada Independenței.

- Cred că am auzit despre asta în treacăt la știri, își aminti Dublu I. Se presupune că a explodat o butelie într-un bloc de pensionari.

- Nu a fost nici o butelie, iar explozia a fost la o casă particulară, nu bloc. S-ar putea să fi auzit de proprietar, este un profesor de fizică bătrîn. în cheamă..., în acel moment căpitanul scoase un carnețel din buzunar și-l răsfoi,... îl chema Georgescu Daniel.

- Georgescu Daniel? întrebă mirat Ionescu. Vrei să spui fizicianul Daniel Georgescu?

- Cred că despre el este vorba. Ascultă, îi spuse el lui Martin, eu trebuie să plec. Sper că ne vom mai revedea.

- Şi eu. Să nu mai lăsăm să treacă încă 4 ani pentru a ne reîntîlni.

- Atunci, la revedere, spuse căpitanul în timp ce deschidea ușa.

- La revedere. Şi dacă afli mai multe despre individ, caută-mă, spuse medicul întinzîndu-i o carte de vizită. Dacă nu afli caută-mă oricum.

Căpitanul ieși, iar Martin vru să închidă ușa în urma lui dar a fost împiedicat de colegul său care a țîșnit pe ușă.

- Vin imediat, strigă el în timp ce se îndreptă în aceeași direcție cu căpitanul.

îl ajunse pe acesta din urmă și îl opri.

- Scuză-mă, dar am uitat să te întreb un lucru. Ce s-a întîmplat cu profesorul de fizică?

- A dispărut fără urme. Nu am reușit să-l găsim pe el sau cadavrul său în rămășițele exploziei. Mulțumit? întrebă el în timp ce Ionescu dădu din cap de sus în jos. Acum poți să-mi spui unde este morga?

- în cealaltă aripă a clădirii la etajul doi. Camera 429.

- Mulțumesc, spuse căpitanul apoi se îndepărtă tăcut, fără să privească în urmă.

- Cu plăcere, murmură doctorul în urma lui.

Se întoarse pe călcîie și porni înapoi spre cabinetul din care tocmai ieșise.

- De ce te-ai dus după el? îl întrebă Martin.

- Vroiam să știu ce s-a întîmplat cu domnu’ profesor. Se pare că a dispărut cu prilejul exploziei care ni l-a adus pe necunoscut.

- Cine este de fapt acest Georgescu Daniel? îl întrebă Martin curios.

- Cum, nu știi? se miră Ionescu. Cred că este în mai toate ziarele în ultima vreme, este primul fizician romăn care a primit premiul Nobel pentru fizică. Mi-a fost profesor de fizică în liceu, adăugă el cu mîndrie.

- Nu prea citesc ziarele. Nu am suficient timp liber pentru asta, iar cînd îl am sînt mort de oboseală. Mai spune-mi, spuse el în timp ce se trînti obosit pe fotoliu.

- Cred că a reușit cumva să demonstreze că mișcarea browniană poate fi extinsă la nivelul planetar sau dimensional, nu mai știu exact.

- Ar putea ca necunoscutul să fie fizicianul tău? întrebă Martin închizînd ochii.

Ionescu nu făcu decît să izbucnească în rîs. Martin deschise un ochi curios, apoi îl închise la loc.

- El? Da de unde! Georgescu are cel puțin 60 de ani, iar omul nostru nu are nici 30. E imposibil să fie aceeași persoană. Ar putea să fie un simplu trecător care a fost surprins de explozie.

- Un trecător surprins de o explozie lîngă casa unui fizician care se ocupă cu lucruri care implică planete sau dimensiuni, folosi Martin expresia lui Ionescu, trecător care moare în spital ceva mai tîrziu ca urmare a unei răni stranii. Ciudat! concluzionă el.

în cameră se lăsă tăcerea pentru cîteva momente.

- Iancule, continuă Martin. Aș vrea să te rog un lucru, interesează-te de ultimele zile ale profesorului tău de fizică. Aș vrea să știu ce s-a întîmplat acolo, murmură el în timp ce adormea.

Ionescu îl lăsă să doarmă liniștit în timp ce avea să-i îndeplinească rugămintea. Stinse lumina din birou în timp ce ieșea, ajuns afară se uită la ceas. Mai avea două ore și jumătate pînă tura lui se termina, avea să plece atunci la locul accidentului.

Cînd Martin se trezi soarele îi intra în ochi orbindu-l. Se ridică de pe fotoliu clătinîndu-se și puse pătura undeva în lateral, se duse la fereastră. Curtea spitalului era plină cu pacienți care își făceau plimbarea de dimineață și oameni care descărcau o mașină plină cu materiale. îl durea tot corpul din cauza fotoliului inconfortabil. Soarele era sus pe cerul senin, era o zi călduroasă de vară. Se uită la ceas și era cît pe ce să-l înjure pe Ionescu pentru că îl lăsase să doarmă prea mult. Abia avea timp să ajungă acasă și să facă un duș și să se schimbe înainte de a se întoarce la spital pentru a intra în tură.

Ieși și se îndreptă spre postul asistentelor.

- A venit doctorul Ionescu? întrebă el.

- Nu.

Martin se întoarse pe călcîie blestemînd și ieși din spital îndreptîndu-se spre mașină. Ajuns la locuința proprietate personală primul lucru care îl făcu a fost să sune acasă la Ionescu, dar nu răspunse nimeni. încercă din nou la spital, dar încă nu ajunsese acolo. Practic dispăruse, iar Martin nu mai știa unde să-l găsească. Se hotărî să mai încerce după ce va ajunge la spital.

Mîna lui continua să strălucească, dar nimic altceva nu se schimbase în ultimele ore. Prin minte în trecu un gînd cum cã ar putea fi radioactivã, dar îl alungã rapid: dacã ar fi fost așa ar fi trebuit sã fie mort demult împreunã cu majoritatea celor din spital. în plus, chiar dacã radioactivitatea s-ar rãspîndi cu asemenea ușusințã de la o persoanã la alta – lucru de altfel imposibil din punctul lui de vedere – ar trebui sã lumineze din tot corpul nu numai palma și o porțiune din încheietură. Se părea că energia era într-un fel de echilibru stabil păstrîndu-și o intensitate luminoasă constantă ca a unui semnal complet necunoscut. Dacă își ținea mîna lipită lîngă corp Martin putea să ascundă destul de ușor acest lucru straniu pe care încă nu reușise să-l explice. Spera că Iancu avea să-i furnizeze informații care să-l ajute să descopere misterele cauzate de necunoscutul dispărut, dar mai întîi trebuia să-l găsească pe acesta.

Ajuns înapoi la spital parțial odihnit și împrospătat, Martin îl întîlni pe Iancu în propriul cabinet, acesta stătea pe fotoliul pe care dormise Martin. Parcă nici nu dispăruse în ultimele ore.

- Unde ai fost? întrebă un Martin supărat.

- Hei, nu te înfuria că te-am lăsat să dormi. Aveai nevoie de odihnă.

Martin se îndreptă spre fotoliul pe care stătea Ionescu, iar acesta se ridică rapid de pe el înainte ca celălalt să-i poată face rău și se îndepărtă de birou în direcția opusă celei din care se apropia noul intrat. Dar acesta nu dorea să-i facă nici un rău, se așeză lejer pe fotoliu.

- Nu de aceea sînt furios. Vreau să știu unde ai fost toate aceste ore, știi că te-am rugat să faci un lucru.

- Fii liniștit, am toate informațiile pe care mi le-ai cerut, dar cred că ar trebui să dorm mai întîi și după aceea să ți le spun, începu el să își șicaneze colegul. Ştii... nu am mai dormit de vreo 40 de ore, cred că ar fi timpul să o fac.

Văzînd însă expresia furioasă de pe chipul lui Martin încetă orice glumă.

- Cum îți este mîna? întrebă în timp ce se întindea după niște hîrtii pe care le lăsase pe birou.

- Destul de bine, cred. Luminozitatea nu se mai întinde și este oarecum constantă. Ce ai aflat?

Ionescu se așeză pe un scaun care se afla în fața biroului potrivindu-l astfel încît să fie față în față cu Martin. Apoi luă cuvîntul:

- Ce știi despre mișcarea browniană?

- Ce legătură are asta cu...?

- Spune-mi repede ce știi despre mișcarea browniană, repetă un Iancu nerăbdător.

- Ea spune că moleculele dintr-un gaz se mișcă haotic.

- Nu tocmai. Dar ăsta este principiul.

- Ei?

- Conform teoriei profesorului această mișcare ce pare haotică se datorează interacțiunii dintre galaxii.

- Cum?!

Dublu I surîse sec.

- Nu am înțeles nici eu pe deplin această teorie nouă – nu cred că există mai mult de 10 persoane din toată lumea care să o fi înțeles – dar se pare că profesorul a reușit să dovedească că atunci cînd două galaxii se apropie suficient de mult apar imense interacțiuni energetice care străbat spațiul din interiorul galaxiilor respective asemenea unor fronturi de undă avînd diferite efecte în funcție de ceea ce întîlnesc în cale planete, stele, etc.

- Dar ce se întîmplă în cazul galaxiilor carnivore? îl întrerupse Martin. Galaxii care înghit alte galaxii mai mici și le integrează în interiorul lor...

- Văd că te pasionează astronomia. Nu știam acest lucru.

- M-a pasionat în liceu, dar acum nu mai am timp pentru acest lucru. Totuși mai țin minte unele lucruri, căpitanul care a fost ieri pe aici ți-ar putea spune mult mai multe despre acest lucru – îl pasionează mai mult decît pe mine.

- Să revenim la subiect, îl întrerupse Ionescu.

Aruncă o privire peste hîrtiile pe care le avea în față și continuă:

- Aici se nu menționează nimic despre acest lucru, dar după cum cred că este formulată teoria, s-ar putea să fie un caz particular al teoremei profesorului. Atracția galaxiei mai mari este mult mai puternică decît forța de respingere creată în momentul ciocnirii, iar galaxia mai mică nu mai poate scăpa din aceasta și devine o parte din cea mai mare. Fiecare galaxie este caracterizată de o atracție gravitațională proprie, iar între galaxii este vid. Galaxiile sînt protejată de acest vid de atracțiile celorlalte galaxii, închipuiți că vidul este ca un înveliș energetic care se rupe atunci cînd două sau mai multe galaxii ajung să se ciocnească.

- Spune-mi despre această energie creată de ciocnire...

- Nu am înțeles exact despre ce fel de energie este vorba, dar știu că este imensă și că este peste tot în jurul nostru. Totuși profesorul a arătat că această energie se deplasează pe mai multe fronturi de undă succesive datorită faptului că ciocnirea a două galaxii este de fapt o succesiune de ciocniri mai mici dar foarte puternice.

- Cum adică peste tot în jurul nostru?

- Locuim într-un univers foarte mare, peste tot în cuprinsul acestui univers au loc ciocniri între galaxii, iar datorită faptului că energia este foarte puternică fronturile de undă călătoresc prin spațiu mult înainte de a se stinge. O mare parte din această energie cred că a ajuns deja în jurul nostru.

- Despre ce fel de energie vorbim... termică, nucleară?

- Nu știu. De fapt cred că nimeni nu știe poate în afară de profesor. Iar acesta a dispărut.

- Ai vorbit despre el cu cei din jurul său?

- Din fericire, mi-a fost profesor de fizică în liceu, spuse Ionescu. Dar acest lucru îl știi deja. De atunci am păstrat un contact permanent cu el și cu familia lui, atît de mult cît se poate păstra contactul cu un geniu. Numai un geniu putea să dezvolte o asemenea teorie... Curios este faptul că în acea perioadă mi părea numai un profesor de fizică normal, dar poate că în tot acest timp el lucra la teoria lui. Ştii că este căsătorit și are doi copii simpatici? schimbă el subiectul.

- Nu, dar nu mă interesează, îi răspunse Martin încă morocănos.

- Insensibilule, îi spuse Ionescu cu o prefăcută supărare, dar apoi continuă cu obișnuita seninătate. I-am întîlnit azi noapte după ce am ieșit din tură, de la ei am aflat cele mai multe despre comportarea profesorului din acea perioadă. S-ar părea că profesorul lucra la un proiect secret, ei credeau că încerca să creeze un aparat care să capteze acea energie venită din spațiu și să o transforme în energie comună, pe care să o putem folosi.

- Acest lucru ar putea însemna o sursă aproape inepuizabilă de energie! exclamă Martin. Dar în același timp este aproape imposibil.

- „Aproape” este cuvîntul cheie, spuse Ionescu. Soția credea că profesorul se apropia de sfîrșit, în ultimul timp a devenit tot mai retras și mai secretos. După aceea a avut loc explozia. Din fericire ea și copiii nu erau acasă cînd s-a întîmplat, erau duși în vizită la sora ei. Altfel se întîmpla o adevărată tragedie. Dacă ai fi văzut cît de distrusă era, spuse el căzînd pe gînduri.

- Despre profesor ce ai mai aflat?

- Nimic, este încă dispărut. Tocmai am vorbit cu soția lui la telefon cu puțin timp înainte de a veni, poliția a răscolit tot locul exploziei dar nu au găsit nimic. Ce crezi că s-a întîmplat acolo?

- Nu știu. Poate că a pornit aparatul, dar acesta s-a supraîncărcat și a explodat.

Martin își reaminti de tînărul adus la urgențe cu o seară înainte, cum l-ar fi putut uita, și își primi palma care lumina.

- Sau poate că a găsit ceva la care nu se așteptase, ceva malefic și a fost nevoit să o distrugă, spuse el. Sau cel puțin a încercat să o facă.

Iancu se întoarse spre el și îi aruncă o privire mirată. Martin ridică palma dreaptă în dreptul ochilor apoi o îndreptă spre colegul lui pentru a vedea și el lumina albăstruie pe care aceasta o emana.

- înainte de a muri, tînărul mi-a cerut să-i opresc înainte de a ne omorî pe toți. Nu a spus pe cine să opresc, sau în ce fel sînt periculoși, dar după aceasta, cînd nu am mai reușit să vorbească i-am simțit gîndurile prin care îmi cerea să distrug o mașină.

- I-ai simțit gîndurile? se miră Ionescu.

- Pun pariu că era aceeași mașină pe care profesorul tău pentru a capta energia emisă de ciocniri. Şi cred că mai știu cum o vom găsi.

- Cum? întrebă prostește Ionescu.

- Cred că se află undeva la subsolul clădirii care a explodat.

- Şi cum crezi că o vei găsi? întrebă Ionescu de data aceasta batjocoritor. Poliția este încă acolo răscolind de zor rămășițele. Nu vei putea găsi singur ceea ce eu nu ar fi putut deja să găsească, presupunînd că vei reuși să intri acolo.

- în primul rînd nu voi fi singur, vei fi și tu acolo. Nu am să te pot lăsa deoparte, îl cunoști pe profesor. Apoi, nu avem nevoie de instrumente ultrasofisticate pentru a găsi aparatul.

- Dar ce vei folosi, nasul? întrebă Ionescu, încă ușor batjocoritor.

- Nu. Asta, spuse Martin arătîndu-i din nou mîna dreaptă care continua să emane lumina albăstruie de origine necunoscută.

Zîmbetul lui Ionescu dispăru atît de brusc încît dacă nu ar fi fost suficient de sigur de el Martin ar fi ajuns să se întrebe dacă existase vreodată. Dublu I se aplecă în față pentru a auzi mai bine explicația colegului său.

- Cred că, într-un mod inexplicabil, tînărul de aseară a fost cumva expus la aparat și s-a ales cu rana luminoasă, apoi a fost surprins de explozie în timp ce încerca să iasă și a dobîndit celelalte răni. Dacă ceea ce mi-ai spus este corect, atunci explozia de lumină care a dus la moartea lui apoi cea care a dus la dispariția corpului erau fronturi de undă pe care aparatul le-a înregistrat, iar reacția lor o știi.

- Vei folosi lumina pe care o emană mîna ta asemenea unei busole pentru a te orienta, îl completă Ionescu pe Martin. Este posibil ca această lumină să creeze o reacție asemănătoare din partea aparatului și să-l descoperi mai ușor.

- De fapt este aproape sigur, îi spuse acesta.

- Sau poate te vor distruge în același mod în care l-au distrus și pe tînărul de aseară.

- Mă îndoiesc. Dacă în ultimele 10 ore nu au făcut-o, nu cred că o vor mai face vreodată.

Pagerul începu să țîrîie pe masă, Martin era chemat la o operație de urgență.

- Eu trebuie să plec, spuse acesta. Du-te și te culcă puțin, am să te caut după ce ies din tură.

- Bine.

Nu s-au mai salutat. Nu aveau nevoie.

Orele s-au scurs destul de încet. Printre operațiile la care Martin asistă el încercă să se gîndească și la problemele pe care le avea în afara celor din spital. Mănușile pe care le purta în timpul operațiilor îi protejau mîna de privirile indiscrete ale celor din jur, iar între operații încerca să ascundă lumina pe care aceasta o emana cît mai bine. Reuși pe deplin. Mîna nu-i mai juca feste, lumina nu mai avea nici un efect în afară de prezența ei enervantă. în dimineața următoare se simți cam obosit, dar mai putea să stea treaz pînă va distruge aparatul, adică ceea ce-și propusese. Spera să reușească.

L-a sunat pe Iancu și i-a cerut adresa la care avusese loc explozia, urmau să se întîlnească acolo. Ajuns la adresa respectivă, primul lucru pe care îl observat a fost mormanul de moloz, praf și cenușă ce acoperea o porțiune de stradă, erau urmele exploziei. Răsăritul făcea să strălucească cioburile de geam care erau împrăștiate pe jos. Ieșind din mașină Martin se uită în jur pentru a vedea dacă Iancu apăruse sau dacă îl urmărea cineva. Din fericire, strada era pustie, nu se treziseră decît puțini și mai era ceva timp pînă aveau să meargă la slujbe. Spera să aibă suficient să găsească aparatul fără să fie observat, dacă se dovedea inutil sau periculos avea să-l distrugă.

Iancu nu mai apărea. Era în obiceiul lui să întîrzie în aproape toate momentele importante, cel puțin de cînd îl cunoscuse. Acum însă nu mai avea timp să-l aștepte. închise mașina și se îndreptă cu pas lejer spre clădirea distrusă. S-ar fi grăbit, dar nu vroia să le dea de bănuit oamenilor care l-ar putea urmări din interiorul căminelor lor. Ajuns în dreptul clădirii distruse, Martin se aplecă și luă de pe jos o păpușă de cîrpă care scăpase ca prin minune explozie. O studie pe toate părți, apoi mai aruncă o privire în jur ca să verifice încă o dată dacă era sau nu urmărit și, nevăzînd pe nimeni sări în groapa creată de explozie. își scoase mînușa pe care o purta pe mîna dreaptă și privi imaginea albăstruie pe care o emana. Nu observă nici o schimbare a acesteia.

Apoi dintr-o dată o explozie de lumină țîșni din palma lui urmată de o durere aproape insuportabilă, Martin își reținu cu greutate un strigăt de durere. Nu vroia să atragă atenția. Aruncă o privire în jur și văzu o lumină albăstruie licărind într-un colț a gropii, se apropie de aceasta și a fost învăluit de acea lumină. Se uită la mîna lui, dar nu putea să-și dea seama dacă lumina pe care o emana aceasta dispăruse sau nu, acum lumina era peste tot. Nu mai vedea decît lumină albăstruie împrejurul său, decorul inițial dispăruse. Apoi simți un curent de aer care îl împingea înainte și leșină.

Ironic, după numai cîteva zeci de secunde o mașină intră pe stradă și rulă încetișor pînă ajunse în dreptul mașinii părăsite a lui Martin unde se opri. Din mașină coborî Ionescu care se uită în dreapta și în stînga căutîndu-l pe colegul său, dar acesta nu se vedea nicăieri. își închise la rîndul lui mașina și se îndreptă spre locul exploziei, dar acolo nu era nici o urmă nouă care să-i dovedească că pe acolo trecuse un om în trecutul apropiat. Mai așteptă cîteva minute căutîndu-și în zadar colegul, apoi intră în mașină și plecă.

în tot acest timp o siluetă ascunsă în umbra unei clădiri urmărise totul fără să intervină. Ca și cum se așteptase la așa ceva sau era conștient de lucruri ce scăpau majorității. De-abia după un alt timp de așteptare căpitanul Popa ieși din umbră și intră în una dintre mașinile de pe margine. Demară în trombă.

Parcă tocmai trecuse o furtună sau un război prin zonă... dar nici o furtună sau vreo altă catastrofă naturală nu fusese responsabilă de distrugerea acestui oraș.

- Cum au putut să se întîmple toate acestea? se întrebă Martin în gînd. O întreagă lume distrusă doar din cauza...

- Hei!!! E cineva viu pe aici?! urlă el cu disperare în glas.

Așteptă un timp în speranța unui răspuns, dar acesta nu sosi. Nici nu se aștepta să sosească, părea singurul om viu în perimetrul fostului oraș.

- Nu are nici o importanță, rosti el, de data aceasta cu voce normală. Toți sînt morți... Toți oamenii sînt morți! urlă el.

Martin mai făcu cîțiva pași îndepărtîndu-se de zid, apoi se împiedică de un morman de gunoaie și se prăbuși peste acesta.

- Şi au murit din cauza mea... , murmură el, apoi, ghemuindu-se își prinse picioarele cu brațele și începu să plîngă.

Nu mai știa de cît timp era acolo, prăbușit peste mormanul de moloz și obiecte aruncate cînd a auzit pașii care se apropiau. Se ridică brusc în picioare, speriat.

- Vin după mine, gîndi el tremurînd.

Aruncă o privire rapidă în jur căutînd o ascunzătoare apoi se strecură printr-o gaură a unui zid și intră în camera unei case. Nu era cine știe ce, era perfect conștient de asta, dar spera că zidul subțire avea să fie o protecție suficientă. Acum pașii se auzeau din ce în ce mai aproape pînă cînd s-au oprit chiar în locul unde zăcuse el, nu putea să-și dea seama cîte persoane erau, putea să fie la fel de bine una singură sau o armată întreagă. Ecourile create în liniștea totală care acoperea orașul ca o cupolă îi zăpăceau simțurile deja date peste cap de șocul prin care trecuse în ultimele ore.

- Martine!!! se auzi acesta strigat și tresări.

Cine oare știe că sînt aici? Şi în viață?

- Unde ești? se auziră din nou strigătele.

Lui Martin i se părea cunoscut glasul, avansă încetișor, cu prudență spre spărtura din zid prin care intrase. Era gata să o ia la fugă în orice moment dacă cel care îl chema avea să se dovedească agresiv. Aruncă o privire prin gaură pentru a-i observa cu uimire pe Ionescu și pe Mihai Popa împreună.

- Martine! strigă din nou Ionescu, iar ecoul îi răspunse pentru a treia oară. Dar de data aceasta nu a fost numai ecoul cel care i-a răspuns.

- Nu mai urla așa, îi răspunse acesta în timp ce ieșea din ascunzătoarea improvizată în care fusese ascuns. Sînt aici.

Cei doi s-au întors spre el și s-au apropiat cu rapiditate. Martin se opri și făcu un pas în spate cu brațele ridicate pregătit pentru apărare ceea ce i-a făcut pe cei doi să se oprească pe loc.

- Nu vrem să-ți facem nici un rău, îl asigură Mihai. Sîntem aici să te ajutăm. Nu-ți vrem răul, repetă el văzînd că Martin încă continua să se împotrivească.

- Cum ați ajuns aici? întrebă acesta încă neîncrezător. Cum ați știut că sînt aici? Ce s-a întîmplat? Cum ați supraviețuit?

- Cam multe întrebări, îi răspunse Ionescu. Este o poveste lungă ...

- Vino cu noi, îi spuse căpitanul. Am să ți-o spun în detaliu, dar nu acum și nu aici.

- Unde vreți să mă duceți? întrebă Martin gata să o ia la fugă.

- Există un loc unde sîntem protejați de orice influențe exterioare, spuse Mihai. Acolo vom putea vorbi în liniște, neîntrerupți de nimeni.

încă neconvins de cele ce spuneau cei doi, Martin ezita. Nu știa ce să facă, să meargă cu cei doi acolo unde vroiau eu să-i ducă sau să o ia la goană și să scape de ei.

- Văd că ți-a dispărut luminozitatea de pe mîna dreaptă, spuse dintr-o dată Ionescu.

Martin aruncă o privire la propria mînă, lumina albăstruie dispăruse dar nu observase acel lucru pînă în acel moment. Atenția îi reveni la cei doi oameni care se aflau în fața lui. Nu era decît o singură persoană în afară de el care știa despre acea luminozitate stranie, iar acea persoană era colegul lui. Care acum părea să fie o persoană foarte calmă și stăpînă pe situație, parcă diferită de cel pe care-l cunoștea. Acum trebuia să aibă încredere în ei, erau cei pe care îi cunoscuse înainte ca lumea să o ia razna, înainte ca întreaga lui realitate să fie distrusă.

- Vin cu voi, spuse în cele din urmă. Luați-o înainte.

Realitatea pe care o cunoscuse era distrusă, dar el supraviețuise și trebuia să-și continue viața cumva. Mai rămăseseră cîțiva oameni în viață, prietenii lui erau dovada. Avea să-i găsească și pe ceilalți supraviețuitori și împreună vor reconstrui civilizația. Era sigur de acest lucru acum.

în cele din urmă cei trei au ajuns la o clădire care rămăsese prin cine știe ce miracol neatinsă și au intrat înăuntru. Clădirea era plină de oameni, prin hol și prin încăperi. Acum cei trei treceau printre ei. Totul părea ca centrul unei fortărețe foarte tehnologizate dintr-un timp relativ foarte îndepărtat. Iar ei trei erau tocmai în interior.

- Cum se face că această clădire pare neatinsă iar restul orașului este distrus? întrebă Martin. Cum a fost distrus orașul?

- Am să-ți povestesc despre acest lucru cînd vom fi singuri, îi spuse căpitanul Popa. Nu-mi place să fiu întrerupt. Ţi-e foame?

- Da.

Un răspuns foarte sigur.

- Bine. îți voi povesti totul în timp ce vei mînca.

Ajunși într-o cameră, Mihai se apropie de un frigider și scoase din el niște mîncare pe care i-a înmînat-o lui Martin. Acesta se așeză la o masă, ceilalți doi pe cîte un scaun în fața lui. Trecură așa cîteva momente de tăcere în timp ce Mihai și Ionescu îl urmăreau pe Martin cum mînca.

- Ei, care este povestea voastră? întrebă Martin printre înghițituri.

- Am să încep eu, spuse căpitanul. în primul rînd vreau să știi că există unele persoane care știau totul despre munca lui Georgescu Daniel încă înainte de a cîștiga premiul Nobel. Intuind multiplele posibilități ale acestor cercetări, aceste persoane i-au sponsorizat mai departe munca pentru ca mai apoi să-i folosească rezultatele în scopuri personale. Nu am să-ți spun cine sînt aceste persoane, doar că fac parte dintr-o organizație foarte puternică care are acces la multe lucruri și materiale secrete. După ce am devenit căpitan am ajuns fără să vreau să fac parte și eu dintr-o filială a acestei organizații, așa am aflat despre lucrarea profesorului lui Iancu. Fostului profesor, se corectă el. în noaptea exploziei am fost trimis să adun date suplimentare despre acest lucru iar cînd îi cercetam hîrtiile am auzit zgomotele unei lupte din camera alăturată. Strigătele pe care le auzeam indicau că cineva încerca să distrugă aparatul, îl considera sursa unui potențial pericol. Tocmai eram pe cale să intervin cînd am primit ordinul să mă retrag, senzorii din afara casei indicau o mărire neașteptată a energiei din interior. Apoi a urmat explozia, iar restul cred că îl știi.

- Poți să-mi spui despre ce fel de energie era vorba în documentele profesorului, întrebă Martin. Iancu mi-a spus că nu se știa nimic despre energia provenită din explozii.

- Nu știu dacă ești la curent, dar există niște teorii prin care se definesc niște particule temporale mai mici care formează timpul așa cum îl cunoaștem, spuse Mihai.

Martin clătină din cap că nu știa și îi făcu semn să continue.

- Totul, adică materia, energia, timpul, spațiul, se reduce la o energie fundamentală care nu poate fi măsurată fizic cu instrumentele actuale. Este acolo, știm asta, dar nu o putem măsura. Din cîte am înțeles Iancu ți-a povestit despre ciocnirea galaxiilor.

De data aceasta Martin aprobă.

- Şi despre teoria profesorului despre asta.

- Particulele temporale existente în urma ciocnirilor au existat întotdeauna, așteptînd să fie descoperite. Animalele sînt sensibile la aceste particule, oamenii la fel. Cel puțin unii dintre ei, avem suficiente date în istorie pentru a dovedi asta.

- Hm?

- Ai văzut sau simțit cumva viitorul, ai avut așa numitul “deja vu”?

- Vrei să spui...?!

- Da. Oamenii interacționează cu energia temporală în acest mod.

Iancu reveni la subiect:

- Ştiu cu siguranță că profesorul dorea să transforme această energie într-una pe care noi, oamenii să o putem folosi. A construit aparatul cu acest scop, dar nu a avut rezultatul dorit. Nu știu ce anume a obținut, dar a deschis o poartă prin care au venit niște creaturi care la început au luat de la morgă corpul mortului apoi au apărut aici și au distrus totul. Ai văzut rezultatele.

Au rămas cu toții tăcuți pentru cîteva momente.

- Cînd au venit și cum? întrebă brusc Martin.

- După ce nu te-am mai găsit în locul în care trebuia să ne întîlnim am mers direct la poliție să-l caut pe căpitanul Popa și să-i spun totul. Ştiam că sînteți prieteni și că va păstra secretul.

- A făcut bine, continuă acesta. Cînd am aflat ce vi s-a întîmplat mi-am dat seama că era elementul lipsă din informațiile mele, nu știam ce anume se întîmplase cu corpul de la morgă care a dispărut pînă nu mi-a povestit Iancu despre lumina care ți-a rămas „lipită” pe mînă. Sînt sigur că a funcționat ca un transmițător cu rolul de a specifica cu exactitate locul în spațiu sau timp pe care cineva sau ceva l-a folosit ulterior pentru a distruge totul. Nu a durat decît cîteva ore, dar a fost suficient.

Rămase pe gînduri pentru o secundă, apoi continuă:

- S-ar putea ca aceste fronturi de energie să fie pentru ele un mijloc de transport, dar întrebarea este atunci de unde vin.

- Cred că de pe o altă planetă, interveni Iancu. Nu cunosc viteza de deplasare a acestor unde, dar dacă este vorba de energie temporală, atunci această energie este cel mai bun mod pentru a păstra un corp intact un timp nedeterminat pînă cînd ajungi la o planetă care îți convine unde „aterizezi”. Probabil că profesorul și tipul mort au ajuns pe o asemenea planetă și au considerat că ființele de acolo ne sînt primejdioase.

- Dar cum te mai întorci în acest caz? întrebă Martin. Aceste unde au numai o singură direcție de deplasare.

- Cu o undă care vine din sens contrar, boule! îl apostrofă Ionescu. Există galaxii în coliziune și în cealaltă parte a planetei.

- Este posibil, spuse Martin neluînd în seamă apelativului fostului său coleg.

Se ridică în picioare sub povara unui impuls de idei de neoprit, începu să se plimbe prin cameră vorbind cu o viteză infernală de parcă ar fi gîndit cu voce tare:

- Dar mai este posibil și faptul că la întîlnirea dintre aparatul profesorului tău și aceste unde de energie să aibă loc o explozie care să creeze niște deplasări temporale. Vestitele călătorii temporale care îți plac atît de mult, îi spuse el lui Mihai. în mod obișnuit noi nu le putem înregistra, dar aparatul o face și le transformă în efecte pe cale noi le-am putut trăi: mortul care a dispărut, lumina de pe mîna mea și, de ce nu, civilizația „extraterestră” care ne-a distrus orașul și care de fapt ar putea să vină la fel de bine din viitorul sau din trecutul îndepărtat. Viața extrem de lungă a planetei face posibilă evoluția, maturizarea și distrugerea mai multor civilizații succesive, de exemplu dinozaurii, civilizația de pe misteriosul continent al Atlantidei și noi, oamenii. Dacă noi am dispărea în acest moment este posibil ca după noi să mai apară una sau mai multe civilizații pe această planetă.

Martin sorbi dintr-un pahar de pe masă pînă la fund și se așeză înapoi pe scaun. Tăcu brusc iar cei doi, amețiți de plimbarea lui și plini de gînduri tăcură și ei. Martin termină de mîncat înainte de a se gîndi să continue să vorbească, dar Mihai i-o luă înainte:

- Oricare ar fi adevărul, trebuie să cădem de acord că acest aparat este periculos. A cauzat moartea unui om, dispariția altuia într-o explozie și a adus acele ființe care au distrus orașul cu toată împotrivirea noastră.

- Ştiam deja asta, ridică Iancu din umeri. Dar nu am crezut-o pînă acum.

- Te-am întrebat mai devreme cum au reușit aceste ființe să vină și să distrugă orașul, dar nu mi-ai mai răspuns, spuse Martin.

- Ai dreptate. în aceeași perioadă în care Iancu a venit să-mi spună că ai dispărut la locul exploziei mi-am alertat superiorii referitor la acest lucru și le-am spus să izoleze complet orașul pînă la noi date.

- Le stă în putere să facă acest lucru?

- Da. Acesta și încă multe altele, îi răspunse de data aceasta Dublu I. Sînt o organizație destul de puternică.

- Destul de puternică? se întoarse căpitanul spre Ionescu accentuînd primul cuvînt.

- Nu ați reușit să-i opriți să transforme orașul în ruine cu toate încercările voastre.

- Aici ai dreptate, dar am reușit pînă la urmă să-i trimitem înapoi de unde au venit. Şi cel mai important lucru, am reușit să protejăm această clădire unde ne ținem toate documentele și aparatele de care avem nevoie pentru a lansa un contraatac.

- Vreți să contraatacați? explodă din nou Martin. Nu v-a ajuns lupta, nu v-au ajuns cîți au murit?

- Pentru noi au fost mai mult decît suficienți, îi răspunse calm căpitanul. Dar ei nu au milă, au pornit să ne distrugă pe toți și sînt sigur că se vor întoarce. Acum au întîmpinat împotrivire, dar cînd se vor întoarce vor fi mai bine pregătiți și vor reuși să ne distrugă. De data aceasta am avut noroc, dar data viitoare...

- Cum au ajuns aici? întrebă din nou Martin.

- Nu știu exact. Nava lor a apărut pe neașteptate deasupra orașului, panica s-a răspîndit cu rapiditate, iar oamenii au început să fugă. Cea mai mare parte a acestora nu au reușit să iasă din oraș, iar cei care au făcut-o au fost omorîți de patrulele noastre care țineau intrușii la depărtare.

- De ce?

- De ce au fost omorîți? completă căpitanul întrebarea. Orașul era declarat în carantină, iar eu cred că oamenii din afară că au văzut nava. Nu puteau să-i lase pe oameni să o atragă în afara orașului atîta vreme cît nu eram pregătiți să o distrugem, în plus nu aveau cum să știe dacă oamenii din mașini erau contaminați sau nu cu vreun virus lansat de pe navă. Asta în cazul în care cei din mașini erau oameni.

- Ați văzut vreo ființă coborînd de pe navă? întrebă Martin încercînd să-și stăpînească emoțiile.

- Nu, nimic. Doar nava și atît.

- Cum a dispărut?

- Era în mijlocul atacului asupra acestei clădiri cînd a avut loc o explozie de lumină albăstruie care a înconjurat nava și a dispărut, îi răspunse Mihai.

- O lumină asemănătoare celei de pe mîna ta, completă Iancu. Nu am văzut cum și unde a apărut nava, dar martorii spun că s-a întîmplat în cartierul în care ai dispărut și era înconjurată de o lumină albăstruie.

Martin îi mulțumi cu un zîmbet rece și scurt și i se adresă lui Mihai:

- Cum ați reușit să protejați atît de bine clădirea?

- Cîmp de forță, veni răspunsul, iar Martin începu să zîmbească larg pufnind. Văd că nu mă crezi, continuă căpitanul, dar este adevărat. Cîmpul de forță a fost descoperit cu mai mult de un an în urmă, dar a fost ținut în secret pentru a ne proteja.

- Proteja de ce? veni întrebarea ironică.

- Ascultă, spuse furios căpitanul. Nu vreau să mă cert cu tine pentru ceva care nu are nici o legătură cu noi. Există secrete pe care organizația din care fac parte le cunoaște, secrete care trebuie să rămînă așa pentru că ar reprezenta un pericol mai mare decît un ajutor pentru omenire. Trebuie să rămînă secrete pînă cînd omenirea va fi capabilă să le accepte.

- Chiar și asta?

- Da. Chiar și asta. Nu mă întreba de ce, nici eu nu știu. Ia spune-mi, ce s-a întîmplat în perioada cînd ai dispărut? schimbă el subiectul.

Martin rămase pe gînduri înainte de a le răspunde. Apoi le povesti ce i se întîmplase la locul exploziei în timp ce se plimba prin cameră.

- Atunci am leșinat. Nu știu ce s-a mai întîmplat după aceea, dar m-am trezit cîteva ore mai tîrziu, era aproape seară iar orașul era deja pustiit. îmi era frig. Am rătăcit prin orașul pustiu pînă m-ați găsit voi.

Se opri brusc din mers.

- Se întîmplă ceva, spuse el sumbru. Ceva rãu.

în acel moment ușa se deschise brusc, iar un om își băgă capul pe ușă și strigă:

- Nava a apărut din nou.

Cei trei se repeziră afară. Au primit fiecare o armă pe care Martin o recunoscu și au ajuns undeva în zona intrării în clădire. Cu tot întunericul de afară nava era acum vizibilă cu ochiul liber, dar cu toate acestea nimeni nu trăgea. Aveau ordine precise de a trage numai dacă erau atacați. Martin putea să vadă nava care se apropia prin aer de cealaltă parte a rîului ca prin ceață, aerul tremura la o distanță de cîțiva metri de clădire.

- Probabil că au activat cîmpul de forță.

Nava se opri deasupra rîului, la numai cîțiva zeci de metri de clădire și rămase pe loc așteptînd. Martin se apropie de căpitan și îi șopti:

- Poți să comunici cu ceilalți oameni din clădire?

- Da, prin stație, îi răspunse acesta. De ce?

- Am o bănuială pe care vreau să o verific. Spune-le că am să ies din clădire și că nu vreau să fiu împușcat, spuse în timp ce îi lua stația din mîinile căpitanului.

- Ești nebun! exclamă Ionescu. Hei, așteaptă, strigă el în timp ce Martin se îndepărta de ei îndreptîndu-se spre poarta clădirii.

îi dădu arma sa unuia dintre oamenii de pe coridor și se năpusti afară urmat de Ionescu și căpitan. Aceștia reveniră înapoi înăuntrul clădii în timp ce Martin trecea prin cîmpul de forță și se îndrepta hotărît spre navă. Spre surpriza celor din clădire nava nu deschise focul, iar Martin reuși să ajungă nestingherit pe mal. Nava înaintă la rîndul ei pînă ajunse deasupra lui după care acesta a fost tras înăuntrul navei prin ceva ce păru a fi un curent de aer. Sau o rază tractoare.

Căpitanul terminase de transmis mesajul și aștepta împreună cu tot restul oamenilor din clădire și din jurul ei tensionați, cu degetele pe trăgaciul fiecărei arme, gata să deschidă focul la orice acțiune suspectă a navei cînd Martin dispăru. Simți tensiunea oamenilor săi crescînd și reuși pînă la urmă să-i oprească să tragă, era sigur că merita să aștepte. Dacă cei de pe navă nu îl uciseseră pe Martin cînd avusese prilejul, poate avea să rezolve problema fără vărsare de sînge. Trebuiau numai să aștepte.

în cele din urmă vocea lui Martin răsună în stația de emisie-recepție:

- Martin către Popa! Răspunde Mihai.

- Sînt aici.

- Nu ne vor răul, vor numai să distrugă aparatul. Este periculos.

- Asta știm și noi. Nu știm însă de unde vin ei, îi răspunse Ionescu. întreabă-i.

- Vin dintr-o dimensiune paralelă, acolo unde istoria a avut un curs foarte diferit de istoria pe care o cunoaștem noi. Aparatul este o poartă între asemenea dimensiuni, dar le pune în pericol pe amîndouă. Le afectează fundamentul, nu știu ce înseamnă asta, dar mi-au spus-o ei.

- Ce trebuie să facem? întrebă căpitanul.

- Mai întîi trebuie să descoperiți poziția exactă a aparatului, se auzi o voce necunoscută venind din navă, apoi, în momentul trecerii noastre prin poartă să-l distrugeți. Cu o bombă nucleară dacă se poate.

- Stai un pic, strigă căpitanul în microfonul stației sale. O bombă nucleară ar distruge ce-a mai rămas din oraș și o zonă de cîțiva kilometri pătrați în jurul lui.

- Nu și dacă veți înconjura zona detonării cu un cîmp energetic ca și cel pe care îl aveți în jurul clădirii, se auzi vocea necunoscută. Astfel toată energia se va transmite de-a lungul tunelului dintre dimensiuni și îl va distruge în întregime.

în timp ce strigătele de protest se auzeau de pretutindeni, vocea lui Ionescu reuși să se facă auzită prin stația de emisie-recepție:

- Dar cu voi ce se va întîmpla în acest caz?

Se lăsă o tăcere totală, toți amuțiseră așteptînd răspunsul.

- Nu știm. Am putea să reușim să ajungem dincolo neatinși, dar am putea să fim distruși pe drum. Este un risc pe care îl putem accepta.

O nouă perioadă de tăcere se lăsă după acest răspuns. în cele din urmă vocea căpitanului se făcu auzită:

- Cît timp mai aveți pînă la plecare?

- Puțin mai mult de o oră. Puteți face rost de ceea ce v-am cerut?

Căpitanul tăcu aruncînd o privire în jurul să. Oamenii pe care îi putea se uita la el așteptînd să se hotărască. Era decizia lui, pînă la urmă, nu a șefilor din clădire. Importanța acesteia i se dezvălui în întreaga sa forță aproape copleșindu-l.

- O să încercăm, răspunse el dintr-o dată uimindu-se pe sine.

Oamenii nu-i răspunseră cu urale, doar erau militari, ci cu un soi de grabă liniștită corespunzătoare eficienței maxime. Căpitanul își închise aparatul și începu să dea ordine oamenilor să oprească scutul și să formeze echipele necesare pentru identificarea exactă a locului în care se afla aparatul și transportarea unui scut mic, dar de intensitate mare în acel loc. Apoi se urcă la etaj și intră în camera de transmisiuni unde îi găsi acolo pe superiorii săi direcți.

- Am comandat deja scutul de forță și bomba, îi spuse unul dintre ei. Va dura aproape o oră ca să ajungă aici din Rusia.

- Pînă atunci totul va fi aranjat aici, spuse căpitanul. Vom fi în contratimp, dar cred că ne vom descurca.

Următoarea oră a trecut foarte repede, dar în același timp și foarte încet. Căpitanul era ocupat pînă peste cap cu pregătirile, dar nu se putea să nu se uite la ceas în fiecare două minute așteptînd avionul care le aducea „produsele”. Cînd, în cele din urmă, acesta a aterizat pe aeroport trei camioane erau deja acolo așteptîndu-l. Au pornit cu viteză spre adresa fizicianului. Ionescu era în unul din camioane și, în timp ce treceau printre ruine și mașinile arse de explozii, nu se putu să nu se gîndească la ultimele două zile. Momentul în care îl văzuse pentru prima oară pe cel care avea să le aducă atîtea necazuri cu rana lui luminoasă i se părea nespus de îndepărtat, de parcă trecuseră săptămîni și chiar lui de atunci. Acum cu greu mai putea să recunoască zona sau măcar locurile familiare din jur, iar dacă nu ar fi fost urmele de fum peste tot, pe mașinile distruse și pe zidurile caselor distruse ori corpurile carbonizate și mormanele de haine și alte lucruri care zăceau pe jos, Iancu ar fi crezut că se afla într-un oraș părăsit de zeci, poate chiar sute de ani. Aproape că nici nu-i mai venea să creadă că orașul fusese atît de plin de viață cu numai două zile în urmă.

Au ajuns la locul stabilit, iar acolo Iancu l-a găsit pe căpitan așteptîndu-i.

- Ce-ai mai auzit de la Martin? îl întrebă el.

- Nimic, dar nava trebuie să plece dintr-un minut în altul. Este încă pe navă.

Oamenii din camioane au dat jos cu grijă încărcătura acestora și, împreună cu cei care îi așteptau, au instalat scutul și bomba în pozițiile necesare.

- „Lucrurile” au fost pregătite, vorbi căpitanul în stația de emisie-recepție.

- Bine, îl auzi pe Martin. Vom ajunge și noi în curînd acolo.

- Aș avea o întrebare, spuse Ionescu în stația căpitanului. Ai de gînd să pleci cu ei sau rămîi aici?

Nu se auzi nici un răspuns, dar Martin își făcu apariția pe neașteptate lîngă ei.

- Nici nu vă va vine să credeți cîte lucru am aflat de la ei, spuse el. Sînt de-a dreptul fenomenali.

- Pari încîntat, spuse Mihai.

- Sînt încîntat. Am aflat lucruri despre lumea lor care nici nu credeam că puteau să existe. Ştiai că acolo nici măcar nu a existat comunismul?

- De fapt ce s-a întîmplat acolo, cînd ai ieșit din clădire de parcă nu exista nici un pericol? întrebă Ionescu.

- Cînd am dispărut, știi tu, ieri dimineață a fost din cauza faptului că am fost tras prin poartă spre lumea lor. Dar m-am întors, iar lumina de pe mînă dispăruse. Am crezut că ei au făcut acest lucru, iar faptul că urmau să vadă un chip cunoscut avea să-i împiedice să tragă. S-a dovedit că aveam dreptate, iar acum...

Văzură silueta navei pregătită să treacă prin poartă.

- Nu mai este mult, spuse Martin. Poarta se va deschide în orice moment. Cum va acționa bomba?

- După ce nava va trece prin poartă, spuse căpitanul, vom porni scutul și vom detona bomba. Fiind vorba de nanosecunde între etape, nu va reprezenta nici un pericol pentru noi.

Martin se apropie de ei gînditor și aruncă o privire spre nava care continua să se apropie. Oamenii forfoteau în jurul lor ocupîndu-se de ultimele pregătiri.

- Mă întrebam un lucru: de ce aparatul a deschis o poartă tocmai spre lumea lor? Un lucru ciudat pe care mi l-ai spus despre profesor m-a pus pe gînduri: spuneai că atunci cînd îți era profesor și se părea un om obișnuit care după aceea s-a dovedit un geniu. Pentru o deschidere interdimensională nu ar trebui două aparate care să acționeze asemenea unor poli magnetici diferiți?

Căpitanul privi îngîndurat scutul care zăcea inutil în groapa provocată de explozia casei profesorului.

- De fapt unde este profesorul? Nu a mai fost găsit nicăieri după explozia care i-a distrus casa.

- Probabil că a trecut prin poartă înainte de explozie, își dădu cu părerea Ionescu.

- Nu mi-au spus nimic despre acest lucru, spuse Martin. Sînt sigur că dacă s-ar fi întîmplat acest lucru, atunci mi-ar fi spus. Nu aveau de ce să-l rețină acolo, pe mine nu m-au reținut prea mult.

- Numai dacă nu cumva pericolul sînt chiar cei de pe navă, spuse căpitanul. Iar tu ai fost momeala, spuse el adresîndu-se lui Martin.

Aruncă o privire spre navă și se îndreptă spre mașina cu care ajunsese acolo pentru a-și lua arma. Nu am mai apucat să ajungă la mașină, explozia bombei nucleare i-a înghițit pe toți. Pe toți cei de față și pe toți oamenii din orașul în flăcări.

Nava survola orașul acum complet distrus. Comandantul acesteia se adresă ofițerului de comunicații:

- Trimite-le un mesaj celor de acasă. Prima etapă a fost îndeplinită, celelalte nave pot trece prin Poartă acum. Sîntem pregătiți pentru etapa a doua a invaziei.

Dincolo de realitate 28 Septembrie 2009