Printre morți se regăsesc și 2 polițiști parizieni care se aflau în zonă. Numărul lor ar putea să crească pentru că alte 11 persoane au fost rănite, din ce-am auzit cîțiva (parcă 4) sînt în stare gravă. Totul a durat doar 5 minute. Conform martorilor atacatorii vorbeau limba franceză foarte bine, fără accent, și ar fi strigat Allah Akbar (Allah e mare) și l-am răzbunat pe profetul Mahomed.
Ca să lămurim cît se poate de clar: NU aprob atacul ăsta, dar oarecum îi înțeleg pe atacatori. Și am cîteva cuvinte de zis despre subiect. Aparent cam toată lumea are ceva de zis legat de subiectul ăsta, fiecare s-a găsit să aibă o părere oarecare mai mult sau mai puțin pertinentă. Nu mă aștept să mă luați prea mult în seamă, dar cu siguranță sînt mai obiectiv și logic decît mulți dintre gigeii care s-au ostenit să dea din gură sau din degete azi (inclusiv printre ăia care au apărut în cursul zilei și al serii la Digi 24).
Mai jos, la finalul articolului, am preluat o scurtă istorie a revistei respective - ceva ce-am auzit în trecere la tembelizor și ce am regăsit și pe site-ul celor de la Digi 24. Nu e mult, dar conține o serie de detalii pe care nu vreau să le reiau acum - a completat destul de bine ceea ce știam despre Charlie Hebdo, cunoscuți ca provocatori: sub pavăza satirei, a caricaturelor și ai ”umorului” i-au provocat pe toți, o fac de cîțiva ani și au continuat să o facă în ciuda amenințărilor, a site-ului atacat și al incendierii de acum cîțiva ai. Au continuat să o facă în ciuda avetismentelor autorităților. Iar asta nu e jurnalism (cum nu e jurnalism nici mizeriile pe care le scuipă Mircea Badea, Mihai Gădea și alți gigei de pe la Antena 3), e de-a dreptul prostie. Cu o asemenea atitudine era inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu să facă un pas în pus, să ajungă prea departe cu jignirile, iar cineva să reacționeze în consecință. S-a întîmplat să fie azi și să folosească arme de foc. 
Tocmai de aceea nu pot să le plîng de milă sau să-i compătimesc în vreun fel pe cei din redacție și pe familiile lor - au știut foarte bine ce fac, au crezut că pot spune orice și să facă orice fără a plăti în vreun fel (un defect destul de comun în civilizația actuală). Și au preferat să ia parte la chestia aia cînd puteau să plece, iar asta îi face complici, chiar dacă nu au desenat ei caricaturile alea. Ei bine, unii dintre ei au plătit cu viața. Și-au asumat un risc și au pierdut. Tocmai de aceea singurele persoane care ar trebui onorate în situația de azi sînt cei doi polițiști căzuți la datorie. Polițiștii s-au nimerit la locul și la momentul nepotrivit, nepregătiți pentru a face față unei echipe de intervenție rapidă (pentru că a fost o operațiune specială, realizată de oameni care știau exact cînd și unde să meargă, cu arme automate și pregătire militară) și au făcut ce-au putut. Adică au murit onorabil.
Am un mesaj pentru ăia care s-au pornit vitejește împotriva islamului și a musulmanilor: folosiți-vă rațiunea înainte de a face ceva. Indiferent cine-s indivizii mascați care i-au omorit pe cei de la Charlie Hebdo, așteptați mai întîi dovezi concrete care să stabilească că sînt sau nu musulmani. Ä‚ia de la revista au ”călcat pe coadă” pe mulți, s-ar putea să-și fi făcut o serie întreagă de dușmani, indiferent de religia de care aparțin. E foarte ușor să urli chestii islamice doar pentru a trimite toți idioții pe un drum greșit, mai ales atunci cînd atmosfera nu prea le este prielnică musulamnilor.
Ca și concluzie am să vă spun ceva ce-am auzit mai demult: fiecare om e liber să spună și să facă ceea ce gîndește, însă libertatea fiecărei persoane se termină în locul / momentul în care începe să o încalce pe a celor din jurul lor. N-are importanță dacă este vorba de libertatea de mișcare sau libertatea de gîndire ori de credință, sînt doar aspecte diferite ale aceluiași lucru.
Actualizare 15.45.
Publicația este un exponent al unei venerabile tradiții în jurnalismul francez care își are originile în așa-numitele "foi de scandal" ce o denunțau pe Maria Antoaneta în perioada premergătoare Revolutiei Franceze. Tradiția combină radicalismul de stînga cu glumele indecente, mergînd uneori pînă la limita obscenului. în secolul al XVIII-lea, ținta acestui tip de jurnalism era familia regală, cu tot ce însemna Curtea Versailles-ului: intrigi, scandaluri sexuale; poveștile despre ceea ce se petrecea la Versailles erau adesea ilustrate. în zilele noastre, țintele sunt altele: politicienii, poliția, bancherii și religia, iar satira este o adevărata armă. Charlie Hebdo este unul dintre exponenții principali ai acestui tip de jurnalism, în Franța. Decizia editorială a revistei de a-l batjocori pe Profetul Mahomed se înscrie, potrivit jurnaliștilor BBC, în practica publicației care are drept "rațiune de a fi" satira.
Revista nu s-a vîndut niciodată în exemplare numeroase. Mai mult decît atat - timp de 10 ani, din 1981 pînî în 1991-, nu a mai apărut pe piață din lipsa de resurse. în zilele noastre, însă, cu desenele bătătoare la ochi care apar pe prima pagină și cu titlurile incendiare folosite este o publicație nelipsită de la chioșcurile de ziare. Bazîndu-se pe puternica tradiție a benzilor desenate din Franța, caricaturile și desenele sunt definitorii pentru publicația Charlie Hebdo. De-a lungul anilor, a publicat reprezentări ale lui Mahomed care păreau desprinse din cărțile pentru copii. Polițistii sunt înfățițați ținînd în mîini capetele imigranților, maici și călugări sunt arătați masturbîndu-se, preoții folosind prezervative. Ca ziar, Charlie Hebdo este comparat în permanență cu publicația Le Canard Enchaine, mult mai bine cunoscută și, evident, de mai mare succes; amîndouă sunt animate de aceeași nevoie de a provoca; în vreme ce Le Canard este despre dezvăluri ale unor secrete bine ascunse, Charlie adoptă un stil mai dur, impur și crud chiar, combinînd desenele animate cu un spirit polemic adesea vicios.
Poziționîndu-se de partea stîngă a politicii franceze, trecutul publicației este plin de rupturi și trădări la nivel ideologic. De pildă, un vechi editor al publicației a demisionat dupa ce în paginile revistei a apărut un rînd despre antisemitism. Cei mai mulți dintre angajați – caricaturiști și scriitori – folosesc un singur nume. De exemplu, în actuala echipă sunt doi oameni cunoscuți sub numele de Charb și Riss, chiar dacă toata lumea știe care este numele lor real. Publicația își are originile într-o altă revistă satirică numită Hara-Kiri care a făcut furori prin anii '60. în 1970 a venit momentul faimos al creației Charlie. La vremea respectiva două evenimente dramatice dominau scena știrilor: un incendiu teribil la o discotecă, în care au murit 100 de oameni și moartea fostului președinte, generalul Charles de Gaulle. Hara-Kiri și-a deschis ediția cu un titlu batjocoritor despre moartea Generalului: "Bal tragique a Colombey - un mort", adică "Dans tragic la Colombey (casa lui de Gaulle) – un mort". Scandalul care a urmat a dus la interzicerea publicației Hara Kiri . Ca reacție la măsura luată de autorități – de a interzice apariția publicației Hara Kiri – jurnaliștii care lucrau la revistă au adus pe piață, prompt, un săptămînal – Charlie Hebdo . Numele de Charlie nu a fost o trimitere lipsită de repect la adresa lui Charles de Gaulle, ci se datorează faptului că la început, revista a retipărit benzile desenate Charlie Brawn din Statele Unite.
Sursa aici.
