Catedrala umilirii neamului

Am fost sîmbătă și duminică prin București, dar am avut alte treburi (mult mai importante) decît să trec prin zona catedrale încă în construcție ca să văd ce se întîmplă pe acolo. Dar n-am pierdut nimic. Bine, bine, am pierdut înghesuiala și țigăneala de acolo (măcar de data asta termenul e un pic peiorativ dar pentru moment e cel mai bun pe care l-am găsit), dar de pierderea asta nu mă plîng deloc.

Tocmai de aceea îmi place tonul din articolul celor de la Recorder, e potrivit momentului. La fel și imaginile: duminică, 25 noiembrie 2018, zeci de mii de români au venit la București să trăiască pe viu un eveniment istoric și au aflat că istoria nu e de nasul lor. Deși mulți dintre ei au străbătut sute de kilometri pentru a participa la sfințirea Catedralei Naționale, clădirea le-a apărut ca o himeră învăluită în ceață pe care au fost nevoiți să o privească din depărtare, urcați pe garduri și împrejmuiți de jandarmi.

La slujbă au avut acces doar preoții (unii aduși de limuzine somptuoase), politicienii și cei care s-au remarcat prin sponsorizări generoase. Oamenii de rînd au rămas în stradă, în jurul clădirii, îndurînd frigul și înghesuindu-se unii într-alții. Catedrala și-a deschis porțile abia după orele amiezii, cînd credincioșii veniți din țară plecaseră deja spre autocare: dezamăgiți, înghețați și derutați de imensitatea bulevardelor. În urma lor a rămas o imagine simbolică pentru anul Centenarului: imaginea unui neam blestemat să fie umilit și tratat cu dispreț de instituțiile care ar trebui să-l slujească.

Nu s-a schimbat mare lucru de pe vremea lui Ioan Luca Caragiale și a fanarioților. N-am modernizat România, doar i-am tehnologizat nițel evul mediul primordial - mulți români încă-și fac treburile în fundul curții, iar renunțarea la școală (de către cei care, totuși, au rămas în țară) e prea mare.