Morala n-are nevoie de religie

Morala este un comportament social care s-a dezvoltat împreună cu comunitățile umane încă de la începutul nescris al istoriei umanității. Limbajul se comportă similar pe motiv că ambele se bazează pe tiparele de comportament și de comunicare umane.

S-ar putea ca unii religioși (fie că-s preoți sau simpli credincioși) să se considere singurii păstrători ai valorilor morale și spirituale ale comunității, dar nu ar fi decît o altă prostie atașată religiei: oamenii își dezvoltă singuri valori morale în funcție de ideile și alți oameni cu care intră în contact. Bine, bine, devianții, oamenii cu probleme psihice și tîmpiții nu intră în categoria asta - unii dintre ei sînt incapabili să înțeleagă sau să urmeze morala, alții pur și simplu înghit pe nemestecate niște informații oarecare și nu pot fi deosebiți prea mult de niște roboței cu inteligență limitată.

Una dintre ideile cele mai comune moralei umane, aproape imună la trecerea timpului, spune: ”nu fă altuia ce nu-ți place să ți se facă ție” sau ”comportă-te așa cum vrei să se comporte alții cu tine”. Nu-s decît două aspecte ale unei singure atitudini. Oamenii au tendința de a pune în practică ideea asta în moduri diferite (nu fura, nu ucide, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte) sau să aplice dublu sau triplu standard (dușmanii-s idioții sau tîmpiți, sclavii pe care-l folosim sînt doar niște animale și nimic mai mult, noi sîntem cei buni, cei virtuoși și cei care vom ajunge în rai / Valhala / etc), dar asta-i altă poveste.

Michael Shermer de la Skeptic Magazine, spune că nu este nevoie de o ghidare spirituală divină pentru ca un om să devină moral, și nici n-ar fi prea eficientă. Mai ales că o parte dintre ”cărțile sfinte” ale religiilor mari au fost scrise și rescrise vreme de secole cu mai mult de un mileniu și jumătate în urmă. Iar interpretarea lor nu e tocmai ceva ce se schimbă de la o zi la alta.