Drumul crucii, sau perpetuarea unei traume

I-am întîlnit ieri pe ”soldații romani” care au pus în scenă pe străzile Oradea mizeria cunoscută drept ”drumul crucii”. N-am stat la spectacol pentru că nu mă interesează perpetuarea unei traume de acum două milenii.

Crucificarea unei persoane a fost întotdeauna traumatică: omul în cauză ajungea să moară în chinuri, după cîteva ore de agonie, chiar și fără ajutorul soldaților romani care (foarte probabil) îl ajutau din plin înaintea și în timpul procesului. Ăsta îi era și scopul: de a băga frică în oamenii de pe margine, o atragere brutală a atenție că ”dacă nu faci cum spunem noi o pățești urît”. Nu erau puține situațiile în care drumurile erau pline de cruci cu gigeii care încercau să se răscoale împotriva stăpînirii romane - un mesaj cît se poate de clar pentru oricine căruia îi veneau idei similae.

Nu știu cum ar reacționa un copil (sau în general oricare persoane ceva mai influențabilă) dacă i-ai spune că omul bătut și ucis în chinuri (mă refer la Isus) a murit pentru el, dar mă aștept să se simtă cumva vinovat pentru așa ceva. Chiar dacă nu a avut absolut nici o legătură cu omul care a trăit acum vreo două mii de ani și nici nu îi împărtășește valorile. Ar fi o vinovăție băgată cu forța și perpetuarea unei traume în fața căreia nu prea are mijloace de apărare/

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează