Bicicliștii și căștile de protecție

Deja au trecut 3 luni și 3 zile de cînd mi-am luat o bicicletă nouă (după cîțiva ani de pauză), iar odată cu ea și cască de protecție. La peste 1300 de kilometri parcurși în aceste luni am purtat casca doar de cîteva ori.

Știu riscurile: chiar dacă de cele mai multe ori casca aia e doar un element de decor, e suficientă o singură căzătură prost realizată pentru a-ți face creierul să danseze Macarena în interiorul cutiei craniei (e suficient de moale pentru a o lua în orice direcție vrea inerția și restul forțelor de impact). E suficient ca să te ucidă sau, eventual, să te lase schilod pe viață (iar accidentul de la ski a lui Schumaher este un exemplu în acest sens, suficient de asemănător pentru a fi folosit în acest sens).

Unii susțin că obligativitatea purtării căștii de protecție ar reduce plăcerea mersului cu bicicleta, iar riscurile accidentării sînt considerabil mai mici decît riscurile lipsei de efort. Pînă la urmă totul se reduce la riscurile pe care ți le asumi: este important să faci efort fizic, mai ales dacă-ți place - iar după ce-ți devine o activitate cotidiană se va transforma în plăcere -, dar e indicat să-l faci în condiții de siguranță maxime.