Oamenii, internetul si jocul de-a socializarea

Prin natura meseriei îmi petrec destul de mult timp la calculator și, indirect, și pe rețea. Adică pe internet. Am ajuns astfel să interacționez cu o mulțime de oameni de prin toată țara pe forumuri, diverse pagini personale (sau blog-uri, cum li se mai spune în mod constant), facebook și twitter. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni și discutam mai mult sau mai puțin constant.

Ocazional însă, mai dau peste oameni aparte. Aparte este puțin spus pentru că „aparte” este un termen foarte moderat pentru ceea ce reprezintă ei, ca extreme. Ciudățeniile unora ies la suprafață (aproape) imediat, sînt ușor de identificat și mult mai ușor de evitat contactul cu ei. Este deja cunoscut faptul că internetul nu este tocmai o creatură prietenoasă datorită mulțimii de ciudați sau bolnavi (mental) care bîntuie prin el.

La alții însă este mai greu de găsit buba pentru că este ascunsă sub o spoială de civilizație și iese în evidență doar cînd începi să interacționezi mai mult cu persoana respectivă. Dacă la început totul este în regulă, ba chiar este genul de persoană încîntătoare pe care este o plăcere să o ai prin preajmă, dar pe măsură ce o cunoști ajungi să-ți schimb drastic prima impresie. Gîndiți-vă, de exemplu, la genul de fată drăguță care flirtează, glumește, se distrează și, aparent, comunică destul de bine. E inteligentă, asta este ușor de remarcat, și își face destul de ușor prieteni. Este genul de persoană populară, dar numai cu condiția să nu te apropii prea mult de ea: o știi, o citești și o lași să existe. Nu poți spune că o lași să existe în pace pentru că nu e sigur că poate trăi în pace nici măcar cu ea însăși.

Eu mă gîndesc la un exemplu practic, nu doar unul teoretic, la o persoană cu care am intrat în contact acum cîțiva ani, prin internet. Nu pot spune că nu am fost atras la început de spoiala strălucitoare de la suprafață, chiar dacă o vreme îndelungată am preferat să o ignor pur și simplu. Dar după ce prima impresie s-a estompat am început să remarc diverse chestii care m-au pus pe gînduri.

Primul lucru pe care l-am remarcat au fost niște promisiuni neonorate. E ușor să zici că fac asta și cealaltă și apoi să nu ridici nici măcar în direcția respectivă, dar este neobișnuit să faci asta atunci cînd o parte din promisiunile respective sînt în interesul tău. E ușor să te plîngi că nu ai o slujbă dar e neobișnuit atunci cînd pur și simplu ignori un ajutor de a-ți găsi așa ceva. Evident, mă gîndesc că dacă te plîngi că-ți lipsește o slujbă dorești să și muncești pentru a face un ban. Normal, nu? O întreținută nu se plînge de lipsa banilor. Se laudă că e pe cont propriu, dar trăiește destul de mult pe la prieteni și se mută dintr-un colț într-altul al Bucureștiului căutînd un acoperiș deasupra capului, fie și el temporar.

Un lucru care a ieșit pur și simplu în evidență a fost tulburarea bipolară afectivă pe care puștoaica asta a pretins că o are. Tulburarea bipolară este o chestie cu adevărat urîtă pentru cei care o au, și nu de puține ori bolnavii au ajuns la sinucidere. Dar atunci cînd cineva doar pretinde că a are dobîndește o scuză de a se juca după dorință cu cei din jur și chiar sub oblăduirea și înconjurată de mila celor care o cunosc. Ca studentă la psihologie se poate spune că fata de care vorbesc este suficient de familiară cu efectele acestei boli pentru a le mima cu succes.

Mai devreme spuneam de evitarea contactului cu asemenea persoane. Partea rațională a mea, dacă îi pot spune așa, îmi spunea să fac tocmai asta, dar acea curiozitate aproape morbidă care mă afectează constant m-a convins să caut să aflu mai multe despre această persoană. întotdeauna (sau cel puțin așa percep acum, că am fost dintotdeauan așa) am fost curios de modul în care funcționează lumea din jurul meu... inclusiv modul în care gîndesc oamenii... ce îi face să „ticăie”, după cum am auzit spunîndu-se.

Foarte probabil nu voi afla niciodată ce o face pe ea să ticăie pentru simplul motiv că nu am de gînd să mă apropii suficient de mult încît să aflu asta. în timpul care a trecut de cînd am cunoscut-o am observat la ea un caracter duplicitar cu ajutorul căruia reinventează evenimentele din jurul ei pentru a cîștiga simpatia și aprobarea cît mai multor persoane din jurul ei. Bipolaritatea pe care o pretinde este unul dintre mecanismele pe care le folosește pentru a explica de ce într-o seară oarecare poate avea o conversație deosebit de plăcută, iar a doua zi să înceapă o ceartă cu exact aceeași persoană și să spună după aceea că este agresată. Åži ar fi fost o scuză deosebit de bună dacă nu s-ar lăuda atît de mult că e în stare să-l îndepărteze pe individ fără ca el să știe ce l-a lovit.

Oare puteți avea încredere într-o persoană care face așa ceva și apoi se plînge de faptul că nu poate să creadă că un prieten i-a făcut ceva urît? Eu sigur nu pot. Åži sînt mîndru de asta. încrederea trebuie cîștigată, iar ea a făcut cam opului acestui lucru.

Ca și concluzie, n-am să vă spun numele puștoaicei, dar vă las pe voi să o descoperiți. A avut o activitate destul de intensă de-a lungul timpului pe rețea, creind și ștergînd bloguri și diverse conturi. Pe moment, cîteva dintre conturile ei sînt următoarele: Deadcountess (wordpress), Myotherhand (facebook și twitter.com), Thesexthing (facebook și wordpress astea au fost create special pentru a cîștiga mai multe auditoriu, reinventîndu-se sub forma unui personaj de poveste). Cu siguranță că mai sînt și altele, poate multe altele, dar am lucruri mult mai importante de făcut ca să le dau de urmă.

 

Completare ulterioară: prima publicare a acestui articol a fost pe 6 septembrie 2010, dar după o discuție telefonică cu puștoaica în cauză am decis să-l mai ascund un timp. A văzut articolul și a început să mă tot sune încercînd să își dea seama ce s-a întîmplat de fapt. Motivul ascunderii este o ezitare de cîteva secunde în timpul unuia dintre apeluri și un sunet de taste. Sînt ceva șanse să mă înșel, dar eu sînt sigur că fie a început să înregistreze convorbirea (deși este ilegal să o înregistrezi fără aprobarea celeilalte persoane), fie a mai adus un prieten ca martor. Un prieten de-al ei adică.

Rămîne de văzut în ce măsură am sau nu dreptate... dar pot spune cu siguranță că elementul respectiv m-a făcut curios. în continuarea conversației i-am cîntat un pic în strună, să văd ce face în continuare. întrebarea din acele momente era dacă cumva fata căuta doar să înțeleagă despre ce era vorba sau căuta, într-o formă sau alta, aprobarea cuiva care a scris un articol ca și cel de mai sus. Cu siguranță justificări ale propriilor acțiuni și propriei stări psihice și-a găsit mai mult de o grămadă: în timpul conversației a început să se plîngă că îi scriu prea des, că bag prea multe comentarii, că... lista e lungă. Din punctul meu de vedere elementele respective erau doar elemente comune ale comunicării unor persoane, pentru alții însă sînt doar motive să se plîngă de cei din jur. Am scris suficient mai devreme, nu vreau să mai insist. Nu a fost decît un alt episod de autovictimizare.

în acest moment, adică 6 septembrie, nu știu cînd voi face public acest articol și nici cu ce dată. Åžtiu însă cu siguranță un lucru: puștoaica asta îmi va mai da prilej să scriu. La cîte fiÈ›e face È™i la ce importanÈ›ă îÈ™i dă are toate prilejurile din lume ca să calce în străchini în mod repetat. De ce să mă mulțumesc cu un singur articol cînd pot scrie mai multe?

 

Continuarea este aici.

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează